Am evitat sa am opinii politice pe Flu, mai ales ca sunt, in general, invers polarizat decat Irina si n-as fi vrut s-o enervez mai mult decat o fac oricum, sarind din deadline-uri si scriind texte pe care nu le citeste nimeni. Acum, ca s-a terminat circul, o sa imi acord totusi un scurt drept la replica, ca sa intelegeti cam cum se vad lucrurile de partea cealalta a baricadei.
In primul rand, sa va spun ca, fara falsa modestie, cred ca am fost unul dintre primii ziaristi din Romania (pe vremea cand eram ziarist) care s-a suparat pe Traian Basescu, dupa ce il votase. Era pe vremea cand Antenele inca reprezentau solutia imorala, iar euforia publica legata de momentul schimbarii era maxima. Februarie sau martie 2005. Ziarul la care lucram era patronat de o pesedista si de un pedist – interesele comune in zona economica ii faceau buni coechipieri. La un moment dat, a inceput un soi de vanare de pesedisti – cum scotea vreunul capul, cum i se arata pisica si dosarul, iar patroneasa s-a retras ceva mai in umbra, lasandu-l doar pe pedist la conducere. Ma intelegeam bine cu el, discutam – in contradictoriu – dar nu-mi schimba niciun cuvant din ce scriam. Intr-o zi, Andrei Plesu a fost demis din functia de consilier al lui Traian Basescu. Am aflat, pe surse, ca i se tragea in mod direct de la Elena Udrea. Am fost extrem de dezamagit – am avut un puternic presentiment ca noul presedinte nu se va deosebi defel de predecesorii sai. Am scris un editorial despre asta. Patronul m-a intrebat daca sunt sigur ca vreau sa public asa ceva – nu-l deranja neaparat sa-si injure seful de partid chiar la el in ziar, dar nu intelegea de ce imi trecuse simpatia pentru Basescu. I-am spus ca da si i-am explicat de ce. A acceptat textul.
Acum, cand USL beneficiaza de aproape acelasi procent de sustinere publica precum Traian Basescu in 2005 – 2007, am aceeasi satisfactie: niciuna. Pai, cine credeti ca sunt votantii USL, cei spalati pe creier de Antene? In mare parte (componenta liberala plus ceva stangisti), tot aia care l-au facut si pe Traian Basescu presedinte in 2004. Eu, de exemplu.
***
Dar ar mai fi ajuns vreodata sa existe USL daca Traian Basescu nu ar fi deturnat in cel putin patru randuri vointa electorala?
***
Mai intai, in 2004, sa va reamintesc, la alegerile parlamentare, uniunea PSD+PUR a obtinut 41% din voturi, iar Alianta D.A. 34%. Asta inseamna ca 41 la suta dintre romani au pus stampila intr-un patratel, 34 la suta in alt patratel. Cine castiga, cine numeste primul ministru? Matematica si bunul simt spun ca PSD+PUR. O lacuna a Constitutiei si o greseala strategica a lui Nastase, care inregistrase o alianta electorala, si nu una politica, ii permit lui Basescu sa contrazica evidenta si sa reinventeze majoritatea parlamentara, in ciuda votului popular. A fost ca si cum cineva ar fi rupt un colt din patratelul in care eu votasem PSD+PUR si ar fi mutat umanistii – solutie imorala, dar al dracului de utila – in alt patratel. Era primul pas dintr-un lung sir de reinterpretari ale legii fundamentale de natura sa puna litera mai presus de spirit si cuvantul „elitelor” mai presus de votul maselor.
Episodul 2. Si in 2008, sa va reamintesc, PSD a obtinut mai multe voturi decat PD-L. Cum-necum, romanii din diaspora au adus PD-L mai multe mandate in Parlament. Atunci a aparut cazul deputatul ales cu 34 de voturi – legal 100%, legitim zero. Cine numeste primul-ministru, s-a pus din nou problema: cine are mai multe mandate sau cine are mai multe voturi? Bunul simt imi spune ca voturile ar trebui sa conteze. Presedintele il prefera, totusi, pe Boc.
Trecem la episodul 3: in 2009, sa va reamintesc, povestea cu diaspora revine. Frenezie in consulate si ambasade, pixel albastru, Mihaela dragostea mea, Traian Basescu ramane presedinte. Eu nu cred nici in ziua de azi ca votul romanilor din afara a fost chiar atat de radical, dar daca vi se pare ca asta e o speculatie, putem discuta si despre fapte: semnalul electoral a fost de nemultumire si, chiar daca presedintele ar fi castigat totalmente corect, n-ar fi trebuit sa ignore mesajul transmis de cinci milioane de contra-alegatori si n-ar fi trebuit sa-l inlocuiasca, la misto, pe Boc I cu Boc II.
Mai departe: in iarna lui 2012, bucurestenii (inclusiv Irina) ies in strada. Pulaneala jandarmilor se soldeaza cu demiterea ministrului de externe – e o ironie fara precedent in istoria universala. In cele din urma, se schimba si premierul, dar nu cu un reprezentant al opozitiei, asa cum ar spune regulile nescrise ale alternantei la guvernare, ci cu un personaj din anturajul puterii, Mihai Razvan Ungureanu. Traian Basescu si PD-L rateaza magistral inca o ocazie, poate cea mai importanta, de a depresuriza frustrarile populatiei. (Daca-mi permiteti o comparatie, cam acelasi sentiment bantuia tara in noiembrie 1989, in preajma celui de-al paispelea congres al PCR. Lumea credea ca Nicolae Ceausescu observase ce se intampla in lume si va face un anunt radical, o schimbare de stafeta. Oamenii s-ar fi multumit si daca ar fi fost anuntat ca secretar general Nicusor Ceausescu, il simteau mai occidental decat pe tac-su. Macar atat si s-ar fi evitat, probabil, orice sacrificiu ulterior. Dar nu s-a intamplat nimic concret.)
In consecinta, numirea lui Ponta, in mai 2012, nu mai trece drept un semn de echilibru din partea presedintelui, ci vine ca urmare directa a unei motiuni de cenzura (cu toate tradarile pe care le implica, perfect constitutional, schimbarea unei majoritati parlamentare). Daca ar fi acceptat schimbul de garda cu trei luni mai devreme, Traian Basescu ar fi dovedit intelepciune. Pe cand asa, el dovedeste doar ca poate fi infrant.
Episodul 4. Iulie 2012, referendumul. Traian Basescu nu vrea sa lase tara sa rasufle. N-am chef de detalii, m-a obosit circul ala mult prea tare. In varianta oficiala, UE rasufla usurata, Constitutia e mai dezbatuta decat la 1923, statul de drept nu poate fi doborat de stalinistii uselisti. In realitate, balciul produce vreo 7 milioane si ceva de nemultumiti. Oamenii inteleg ca nici macar votand nu au de ales.
***
Vedeti, una din regulile valabile atat in democratie, cat si in dictatura, e sa nu dai niciodata senzatia ca te tii de scaun – oamenilor nu le plac politicienii agatati de functii, e primul semn care iti da de gol lipsa de bune intentii. Chiar si in regimurile autoritariste, propaganda se ocupa de inocularea ideii ca liderii sunt dorinta poporului. Niciunde in lumea asta binele nu se poate face cu forta. Or eu unul, si multi alti ca mine, au avut senzatia asta coplesitoare ca presedintele jucator nu iese din teren nici macar dupa fluierul arbitrului.
***
V-am prezentat un calendar al legarii lui Traian Basescu de propriul scaun. Fiecare din aceste etape a insemnat, in contrareactie, o caramida in plus la constructia USL. Organism politic fragil, cu o constitutie radioactiva, consumandu-se pe sine insasi inca din clipa nasterii, USL este un cal-magar politic votat cu disperare, nu cu speranta. Anormalitatea sa este rezultatul lungului sir de anomalii electorale pe care vi l-am prezentat mai sus.
***
Pe de alta parte, nici atata tragism analitic nu-si are locul. Cliseul conform caruia e foarte nasol, vezi Doamne, ca s-a facut o majoritate prea puternica in Parlament si ca opozitia e moarta e foarte lipsit de logica. Pe mine ma deranjeaza ca USL e plin de hoti flamanzi, nu ca are 66 la suta din mandate.
Opozitia e la pamant, dar nu pentru ca ar fi Ponta si Antonescu mari mobilizatori ai maselor, ci din cauza aceluiasi om despre care am vorbit mai sus. La umbra falnicului stejar n-au crescut decat buruienile. Dar sa nu ne luam cu mainile de par: rolul opozitiei e sa fie mai intai mica si apoi mare. Prin definitie si prin truism, opozitia e minoritara. Ea erodeaza majoritatea, absorbindu-i pe cei nemultumiti de putere, pana cand devine capabila sa-i ia locul.
Deci, ca s-o scurtez, daca Irina le adreseaza condoleantelor uselistilor invingatori, atunci eu ma bucur de nasterea unei noi opozitii. Cu speranta ca, distantandu-se de resursele bugetare, pedelistii vor redeveni simpatici si utili cauzei publice, le adresez un sincer: „Ati pierdut, felicitari!”
