Cuplul ideal – teren minat

Imaginea unui cuplu ideal

Exista in jurul nostru cupluri pe care toti par sa le invidieze. Ea e roz si feminina, dulce si draguta. Poarta mereu rochii si tocuri. E cocheta si stie si sa faca un tiramisu sa te lingi pe degete. Rasfoieste reviste de moda, dar nu cat sa devina enervanta. El poarta costum, e responsabil si tandru. La cafea dimineata, o pune in tema cu ultimele articole din “Saptamana financiara”. In weekenduri, cei doi ies prin parcuri. Iar duminica, la pranz, merg la unul dintre restaurantele in voga din oras pentru care ai nevoie de programare cu doua zile inainte. Uneori, ea ii recomanda lui carti, care ii plac si lui. Sau cel putin asa spune. El e un dragut si cumpara bilete la concertele lui Leonard Cohen. Au incredere unul in altul si o data la doua saptamani fiecare iese cu gasca lui de prieteni, cei ramasi din vremea liceului si a facultatii. Ea nu zice nimic de prietenii lui prea mari amatori de bauturi bahice, nici el nu zice nimic de prietenele ei cam depresive.

Locurile pentru revelion sunt si ele rezervate din timp. El are grija sa aleaga camera cu cea mai romantica panorama, iar daca e cumva mai frig, va fi extrem de aspru cu cei de la receptie si va solicita o patura electrica sau un calorifer electric pana sa apuce sotia sa se planga. Ea ii zambeste si ii multumeste din priviri. Atunci cand sunt alegeri, se tin de mana pana cand sunt despartiti de perdeaua sintetica a cabinei de vot. E usor de inteles de ce toti ii invidiaza, nu? Sunt „un cuplu reusit”, cum ar zice mamele noastre. In jurul capului, le umbra roiuri de fluturasi si albine dolofane lipsite de ace.

Reteta minune

Care e reteta unei asemenea armonii, unui asemenea tablou in culori pastelate in care nimic nu e prea strident, in care nicio tusa nu e mai pronuntata decat alta, in care nu exista stridente? Ei bine, raspunsul e simplu: ca sa nu existe stridente si “asperitati”, acestea trebuie nivelate. De partea lui sau a ei, o denivelare a fost “slefuita” la un moment dat”. Pentru ca trebuie sa stiti ca, din pacate, membrii unui cuplu, “salahorii” unei relatii nu vin in starea slefuita, rafinata, prelucrata din fabrica.
Nu. Cei doi, cand apar unul in viata celuilalt, cand isi incep defilarea, incep inca de la prima intalnire sa dea cu dalta. Azi renunta la ceva, maine la altceva si tot asa. Modelarea este continua daca se doreste potrivirea perfecta ca intr-un puzzle. Caci, daca nu, atunci nici tabloul rozaliu-bleu nu mai iese, iar cele doua piese sunt pe rand suprapuse. “Chiar n-am nevoie sa ma duc asta-seara la Ioana! Mai bine il ajut pe el sa-si termine un raport!”. “Of, ce meci tare e asta-seara! Dar si Ana si-a dat atata osteneala cu cina aceea…”. Si tot asa. “Nu prea am chef de munte, ma doare si spatele, dar, na, daca tot a facut omul rezervarile”… “N-am mai facut sex de o saptamana. E timpul sa iau masuri!”. Daca facem un exercitiu de sinceritate, oricine a avut parte, la un moment dat, un astfel de gand, un astfel de plan. Cu alte cuvinte, fiecare a incheiat un compromis cu sine, cu celalalt.

Cand se transforma compromisul in mutilare?
Granita intre cele doua este extrem de fragila si poti sa nici nu simti cand ai trecut-o. Este greu sa mentii un registru al compromisurilor si ar fi si stupid. Inevitabil, exista inechitati. Unul “renunta” la mai multe decat celalalt. Unul tace mai mult atunci cand si-ar dori sa fie extrem de vocal. Unul menajeaza mai mult. Cu alte cuvinte, gramajoara de aschii rezultate in urma “remodelarii” devine maldar in cazul unuia dintre participanti.

Iar imaginea idilica se strica. Asa sunt posibile acele cazuri care ne socheaza pe noi, cei care privim de pe margine. “Cum au divortat? Pareau sa aiba cea mai solida casnicie din lume?”, “Dar cum? Se iubeau atat de mult si nu i-am vazut nici macar o data certandu-se!”

Cearta poate fi buna
Multi dintre noi, cautand pacea si armonia, suntem tentati sa aplanam in mod artificial conflictele si tensiunile care pot aparea. Consensul la care se poate ajunge intre doi iubiti este una, iar acceptul mimat este cu totul altceva. Asa se ajunge la situatia in care unul da din cap afirmativ, iar in inima si minte refuza, de fapt, pozitia partenerului. Un astfel de armistitiu este unul fals, unul fortat, nu este pace autentica. Iar in timp, maldarul acela de care vorbeam mai sus se transforma in frustrari, se transforma in atmosfera mai incarcata decat cea dinaintea unui uragan, cu mentiunea ca in loc sa fugim catre un buncar, catre un adapost, noi ne punem ochelarii de soare caci, afara, este, nu-i asa, cald si bine.

Daca facem asta, daca acceptam prea multe compromisuri, daca ii facem si lui “norma”, sau invers, daca noi suntem cele care tinem strans in mana sceptrul puterii si nu il pasam celuilalt nici moarte, e posibil ca toate acestea sa-si afle rezolvarea mult prea tarziu. Si anume in scena de adio, cand amandoi plang si se lamenteaza “nu stiu ce s-a intamplat, ne era atat de bine impreuna”. Ei bine, nu, nu va era bine impreuna, doar pretindeati ca va e, de teama asumarii unui esec, de teama unor solutii care, dintr-un motiv sau altul, nu conveneau.

Tablou bleu sau cu picatele?
In concluzie, continuu sa pledez pentru un cuplu viu. Un cuplu care sa nu fie pastelat, care sa mai aiba si stridente, si parti prost asamblate, prost lipite, care nu se potrivesc mereu perfect, dar care e constient de sine si care nu ascunde sub o tusa de roz negrele suspiciuni, frustrari, suparari.