Privind de sus in jos succesul, toata viata mea, mi s-a parut nefiresc sa vad vedete imbatandu-se de mandria reusitei, luand in brate aroganta, vanitatea si prostul gust inerent. Vulpea care n-ajunge la struguri spune ca sunt acri, desigur, deci si eu vorbesc in necunostinta de cauza despre niste poame pe care nu le-am gustat. Totusi, cred ca oricine are o slabiciune pentru acei oameni care, desi sunt ajunsi in varful piramidei, pastreaza in ei naturalete, modestie si un anume fel de eleganta pe care ti-o da numai bunul simt.
Din punctul asta de vedere, m-a intrigat destul de tare vazand, la parada natiunilor din deschiderea JO 2012, delegatii de sportivi precum cea a SUA, care, in trecerea prin fata tribunei oficiale, se preocupau sa-si faca poze cu iPhone-ul, mai abitir decat niste turisti chinezi postati in fata unei Big Ben-ului. (De fapt, am observat asta la sportivi din mai multe tari, inclusiv Romania, dar ca exceptie, nu ca regula, la americani treaba a capatat proportii jenante). Poate ca sunt eu excesiv de conservator, dar gestul lor mi s-a parut jignitor, pentru propria lor tara, in primul rand. Mi s-ar fi parut decent sa mimeze, macar, solemnitatea momentului, sa para ca au inteles ceva din olimpism. Zeci de camere full-hd ii filmau, sute de aparate foto profesionale le surprindeau trecerea de gala – ei ar fi putut macar sa stea frumos la poza, nu sa strice filmul, placandu-si fetele cu megapixelii telefonului mobil in culori de alvita. In fine, mi-am zis, si m-am lasat impresionat de restul ceremoniei.
Pe urma a venit micul scandal de presa legat de medalia Alinei Dumitru. Nu sunt printre cei care considera ca avea obligatia sa voteze, dar m-a sacait declaratia ei: „Acum patru ani, mi-a dat telefon Basescu. Acum nu mi-a mai dat nimeni telefon.” Am regasit in atitudinea asta acelasi spirit vedetist al sportivilor americani: „Daca obtin o medalie, vreau sa fiu aplaudat, adulat, sustinut, sunat de seful statului. Daca pierd, nu-mi cereti socoteala, important e ca am participat. ”
Dar asa o fi, oare? Spiritul sportului sta in a crea vedete sau in a crea modele?
Sa facem o comparatie cu o vedeta din lumea muzicii. Primul nume care imi vine in cap este Sir Paul McCartney, fiindca ma gandesc la ceremonia de deschidere. Dar nu vreau sa vorbesc despre el, pentru ca el este unul dintre cazurile rare in care aceeasi persoana este simultan o vedeta si un model. Prefer sa vorbesc despre Inna a noastra. Fata este o vedeta si atat. Luata peste picior de toata lumea buna, ea isi vede de treaba, face muzica, bani, notorietate internationala. Cantecele ei, bune, proaste, cum or fi, creeaza placere unui anume tip de public. Creeaza o satisfactie, satisface o nevoie. Gadila placut urechile cuiva.
Sportul, in schimb, nu ar trebui sa produca vedete, pentru ca el nu creeaza o relatie de schimb intre sportiv si spectator. Spectatorul nu e nici mai sanatos, nici mai puternic, nici mai rezistent daca sta in fata televizorului si priveste. Degeaba stai pe canapea si te indopi cu cartofi prajiti, tinand pumnii gimnastelor, degeaba te umfli de bere la o terasa privind meciurile de fotbal. Satisfactia sa este iluzorie, atata vreme cat sportivul este vedeta. Sensul sportului, zic eu, era sa creeze modele, nu vedete.
Traim in tara in care sportivii sunt nume de clan interlop. Din cand in cand, la televizor, mai vedem cate o stire despre o fosta glorie olimpica care moare de foame, in lipsa sprijinului de la stat. E trist, stiu, dar la ce altceva ne-am putea astepta? Sportul nu doar ca nu mai creeaza modele – nici macar nu stiu daca isi mai propune sa faca asta – dar nu mai e sustenabil nici macar pentru practicanti. In spatele fiecarui sportiv de succes, stau alti 99 care si-au ratat vietile incercand, sau care n-o sa-si revina niciodata dupa momentul lor de glorie trecatoare. Sportul nu mai e o poveste despre oameni superiori, care au ceva in plus fata de noi, restul. Nu mai e o poveste despre mens sana in corpore sano. Sportivul de azi are doar sportul, ca o scurtatura improbabila catre succes, si nimic altceva. McDonald’s este restaurantul oficial al Olimpiadei. China isi depaseste planul cincinal la medalii. O urmeaza America, tara cu cel mai mare numar de obezi. Pe undeva pe-acolo suntem si noi, cu Roxana Cocos a noastra, purtand niste cercei de aur mai mari decat medalia de argint. Gusturile nu se comenteaza, stiu, dar dati-mi voie sa n-am de ce sa fiu mandru.
A, si sa nu uit: inca mai avem mentalitatea comunista, cum ca o sa ni se intample ceva bun, ca o sa ne caute cineva pe planiglob vazand ca primim o medalie in plus. Prostii. Fara valorificare ulterioara, fara marketing, fara sustinere, succesul in sport nu e aducator de bani. Va spun un nume: Lionel Messi. Unde va duceti cu gandul? La Argentina lui natala? Evident, nu.
