In majoritatea zilelor, mi se pare ca Dumnezeu nu e deloc serios.
Pe langa faptul ca se piteste de ochiul multora, ca sa picam de fraieri noi, astelalalti, cand ii vedem ridurile obrazului spoite pe cerul verii, ori cand ii mirosim urma piciorului prin baltoacele de martie, ne-a mai dat si pricopsit cu ditai leapsa. Parca asa, dinadins, sa ne fie pe cap pana la adanci batraneti.
Caci ce vrea Musiu de la mine? Doua mere, doua pere? Ei, as. Vrea sa fac eu imposibilul, ca sa primesc, in schimb, improbabilul.
Si de-aici toata daravela, toata incurcatura.
Sa fiu eu bun, de parca as si sti macar ce-i aia, de parca, daca as sti, mi-ar si sta in poteca. Si, daca sunt bun, sa nu cumva sa-mi iau nasul la purtare, ca nu eu am facut vreo branza, ci mila Sa a lucrat cu mainile mele. Iar daca nu-mi iese, atunci sa te tii dracie, m-a mancat temnita pacatului cu fulgi, cu pene, si mai ies de-acolo doar si pe unde o vrea ’Mnealui.
Pielea de pe mine mi se pare ca ar lua-o Dumnezeu fara ca macar sa-i fie de vreun folos. Doar asa, s-o atarne la usa patulului si s-o zvante anii, fara sa-si faca din dansa nici cojoc, nici manusi.
Sa ma bucur ca sunt sanatos, fiindca e din mila Lui, sa ma bucur cand sunt bolnav, fiindca ma cearta pentru greseli. Sa ma bucur ca sunt viu, ca si cum ar fi fost alegerea mea, sa ma bucur c-o sa mor, ca si cum as putea s-o dau cotita. Si, cand n-am de ce sa ma mai bucur, sa ma bucur pentru altii. Si, cand n-am pentru cine ma bucura, sa inventez repede ceva. Sa dau tot ce am si mai mult decat atat, dar fara sa iau nimic de la gura altuia. Matematic, improbabil.
Peste masura de cinic. Am de facut ce nu pot face. Vreau sa-mi castig sufletul? Dau din pedale, chit ca bicicleta n-are lant. E stiut: „la oameni, aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta.”
Bun. Sa zicem, incerc imposibilul, dar pentru ce? Ce primesc la schimb? Numai promisiuni, nimic concret. O vesnicie de pica-para-malaiata-in-gura-lui-natafleata, intr-un loc pe care nimeni nu l-a vazut si intr-un timp care nu mai e timp. Voi primi o viata care nu mai e viata, in care nu stim ce-o sa facem, cu cine sau de ce.
Si de ce, totusi, Il mai iubesc?
Fiindca mai sunt zile in care ma indragostesc. Si-atunci imi aduc aminte ca m-am nascut ca sa ma las sedus de improbabil. Sa nu-mi bata inima decat in fata sansei infime, a miracolului, a misterului de nedescoperit. Nimic nu e prea mult, numai sa pot pacali neantul, zeroul absolut, nimicul. Sa fac imposibilul si sa primesc improbabilul, aici e tot schepsisul, aici e marele troc al sufletului.
Caci, va intreb, ce altceva ne poate lua mintile? Ce altceva e o femeie frumoasa, daca nu o improbabilitate a naturii? Iar o femeie frumoasa care, pe deasupra, ne si acorda atentie, ce e, daca nu improbabilul ridicat la patrat? Ce e un vis drag, daca nu sclipirea acului din carul cu fan? De ce nu ne simtim niciodata fericiti fara sa ne simtim simultan norocosi, profitori ai irealizabilului implinit?
Mai sunt zile in care imi dau seama cat sunt eu insumi de improbabil. Ia socotiti: daca pe pamant ar fi fost, in ziua nasterii mele, o singura mama, as fi avut unu la doua miliarde sanse sa-l nimereasca tot pe tata. De inmultit cu unu la 300 de milioane sanse ca spermatozoidul victorios sa fi dat din aceeasi codita. Deja ma incurc in numere cu zeci de cifre. Prin simplul fapt ca m-am nascut asa si nu altfel, sunt mai improbabil decat viata in Univers.
Iar daca ma mai si indragostesc, iar improbabilitatea mea se inmulteste cu improbabilitea ei, devin mai improbabil decat Dumnezeu. Si de-aia mi se pare rezonabil sa cred ca mai degraba nu exist eu, decat sa nu existe El, iar imposibilul, deodata, parca nu mai e asa mare lucru.
