Am primit azi prin e-mail o invitatie ce ar fi trebuit sa-mi atraga atentia si sa ma faca sa-mi doresc sa ma reintorc in liceu dupa 10 ani. Organizatorii au vrut sa ma fac sa ma simt nostalgica si sa-mi particip la acest „eveniment”. Bineinteles ca, daca ma duc la reuniune, timpul va trece extrem de greu si voi fi nevoita sa stau pana la sfarsit, iar pentru mine moartea prin spanzuratoare ar insemna o folosire mult mai buna a timpului meu. Ca sa fiu sincera, liceul n-a fost pentru mine o perioada prea placuta, si nu din cauza colegilor de clasa, ci din motve mult mai personale.
Cu totii am avut momentele noastre in liceu cand pur si simplu am fi vrut sa murim, sa fim invizibili sau sa omoram pe cineva. Bineinteles ca in anul cand am terminat eu liceul, omoratul oamenilor nu era o optiune legala.
Mailul primit azi contine toate numele colegilor mei, fie ei morti sau vii. Este o pagina memoriala pe de-o parte infricosatoare, pe de alta plina de bucurie. Trebuie sa recunosc: sunt chiar bucuroasa ca unii oameni sunt morti. Stiu ca pare grotesc si vulgar ce spun eu acum, dar jurati voi cu mana la inima ca nu exista la voi in liceu o persoana care merita sa moara.
Ok, ok, daca moartea nu este o optiune, atunci mi-as dori sa-i vad la emisiunea „Iarta-ma” cerand iertare celor de care si-au batut joc in liceu.
Nu ma duc la reuniune. M-am hotarat. Pe langa faptul ca vom fi niste straini adunati intr-o sala de clasa, numarul nostru nu va depasi cifra 3 pentru ca restul sunt plecati in alte tari si cred ca o reuniune de clasa nu-i va impresiona atat de mult incat sa-si cumpere un bilet de avion.
La multi ani!
