Ai fi ipocrita sa sustii ca n-ai vazut nimic. Ai vazut, dar ai preferat sa crezi ca va pleca deacolo , ca va disparea de la sine si va veti relua joaca de acolo de unde ati lasat-o. Numai ca n-a fost asa. Umbra se latea pe zi ce trece, sulita crestea intre coastele lui, zi dupa zi, pana cand n-ai putut ignora. Si atunci l-ai lasat sa se oblojeasca singur pentru ca, in astfel de situatii, degetele ne devin zimti taiosi si carnea noastra ii doare. Parca era o formula matematica dupa care puteai calcula cat ii ia inimii sa-si revina, cat va plange in functie de cat a ras. Am uitat-o, pesemne in cazul meu nu s-a adeverit promisiunea.
Dar eu nu ma las. Eu tot sper ca, intr-o buna zi, noi si ei vom putea fi buni prieteni, ca pacea dintre noi nu va fi doar un armistitiu cu perioada variabila. Fara sa-ntindem arcuri ale dorintei, fara sa ne scape sagetile neputintei in tarana. Hai, sa fie bine.