Cicatrizarea este unul dintre cele mai vechi tipuri de modificari corporale. Cand nu se cunostea arta tatuajului, singura forma de arta corporala care ar fi putut sa marcheze apartenenta la un grup sau o comunitate, era cicatrizarea.
Atunci, ca si acum, acest procedeu presupunea formarea de tesut cicatricial, care are un alt aspect fata de restul pielii, in urma unor rani facute intentionat prin taiere, intepare, ardere.
Astazi se practica in special in unele triburi din Noua Zeelanda, Papua Noua Guinee, Australia, dar si in lumea vestica.
In triburile din tarile mentionate, se practica cicatrizarea in cadrul unor ritualuri de dezvoltare. Adolescentii trec prin asa ceva ca simbol al maturizarii, al barbatiei sau al feminitatii si fertilitatii. Se considera ca un tanar nu este barbat daca nu are cicatrici pe un anumit loc al corpului, iar la femei, dorinta de a suporta ritualul reprezinta maturizarea, fertilitatea si o conditie pentru casatorie. Asemenea ritualuri se intalnesc in triburile aborigene din Australia sau in Noua Guinee.
Dar cicatrizarea are si alte roluri pe langa cel social sau religios. In unele parti ale lumii, se crede ca nou-nascutii sunt protejati de boli si spirite malefice daca au cicatrici. La adulti, taierea sau inteparea pielii produce o transa (de fapt un soc, datorat durerii) care marcheaza trecerea catre o alta stare. In unele triburi, barbatii primeau o noua cicatrice pentru fiecare adversar ucis sau dupa fiecare partida de vanatoare periculoasa.
Cicatrizarea nu este una dintre practicile cu rezultat exact. Fata de tatuaj, piercing sau alte metode asemanatoare, in cazul cicatrizarii nu se poate sti niciodata care va fi rezultatul, pentru ca el depinde in foarte mare masura de tipul de piele si de caracteristicile organismului, de rasa, sex, varsta, factori ereditari, locul ranit, adancimea si marimea ranii.
Pentru efect vizual maxim, adeptii acestui procedeu isi doresc cicatrici hipertrofice, usor reliefate, care nu depasesc conturul ranii. Insa unii se aleg cu cicatrici cheloide, care sunt oarecum asemanatoare, cu diferenta ca tesutul cicatricial depaseste conturul ranii, iar „opera de arta” rezultata va fi complet deformata. In afara de acest risc estetic, exista si altele, mult mai importante: infectarea ranilor, care merge pana la infectii grave, se produce atunci cand instrumetul folosit nu este sterilizat sau rana nu este curatata periodic, asa cum se cuvine. Se intampla des in triburile sarace, unde metodele de dezinfectie si sterilizare nu sunt la indemana tuturor.
Pentru ca nu toata lumea face cicatrizi cheloide, exista „riscul” ca din rana indusa sa nu ramana decat o urma mai deschisa la culoare pe piele (ca in cazul unei zgarieturi sau unei incizii chirurgicale). Pentru ca amatorii de cicatrizare nu cauta asta, se folosesc metode, care mai de care mai ciudate, pentru a incetini vindecarea ranii. Cu cat vindecarea dureaza mai mult, cu atat se formeaza mai mult tesut cicatricial. Pentru asta, rana este mentinuta deschisa pentru mai mult timp, curatand mereu crusta formata sau folosind substante iritante, cum este sucul de lamaie sau iodul. Astfel, o rana se poate mentine deschisa luni intregi, iar tesutul cicatricial creste.
Daca in triburile africane sau aborigene, cicatrizarea este folosita ca ritual si ca semn al apartenentei la o comunitate, in lumea vestica ea este mai mult o metoda de infrumusetare. Una destul de dureroasa. Riscurile sunt mai mici, pentru ca „opera de arta” este creata de un artist tatuator, intr-un cabinet curat, cu un bisturiu steril, iar ingrijirea ranii se face cu atentie. Mai intai se deseneaza conturul, ca si in cazul tatuajului, apoi se taie pe liniile trasate cu bisturiul, indepartandu-se mereu sangele care curge. Desenele mici se taie in cateva minute, insa pentru cele mai mari poate sa dureze ore intregi. Ore de durere crunta, in care „pacientul” poate sa intre in stari de soc si sa aiba tot felul de simptome pe care nimeni nu si le doreste.
De ce ar face cineva asa ceva, cand nu este obligat de religie sau de societatea in care traieste? Din acelasi motiv pentru care unii isi fac tatuaje sau piercing-uri. Pentru a iesi in evidenta, pentru a fi altfel, pentru a-si demnostra lor insisi ca pot sa suporte durerea, pentru a marca un moment din viata.
In lumea vestica, cicatrizarea a aparut in anii 1980, in SUA. La inceput a fost folosita de comunitatile de homosexuali si lesbiene, iar in anii 1990 a fost imbratisata de membrii unei miscari neotribale sau „modern-primitive”, cum spuneau ei. Miscarea incerca sa readuca in atentie ritualuri primitive, din dorinta unei vieti mai simple, asemanatoare cu cea a primilor oameni. In ultimii ani, cicatrizarea are tot mai multi adepti, in America si Europa. Unii sociologi considera ca acest lucru denota nostalgie pentru un alt tip de societate, una mai simpla, mai libera. Altii considera ca este doar o dovada de teribilism sau o metoda de a iesi in evidenta, intr-o societate unde tatuajul si piercing-ul nu mai sunt de mult rezervate doar curajosilor nonconformisti.