Pentru orice scriitor, a doua carte este adevăratul examen, spune Cecilia Åžtefănescu, într-un interviu acordat NewsIn în care vorbeÅŸte despre noul său roman, despre evadarea prin scris ÅŸi despre „frigiditatea” literaturii româneÅŸti de azi.
Romanul de debut al Ceciliei Åžtefănescu, „Legături bolnăvicioase”, a fost un succes „măcar” pentru faptul că a fost tradus ÅŸi publicat în FranÅ£a, iar ecranizarea lui a avut priză la public pe marile ecrane din 20 de ţări. Ajunsă la cea de-a doua carte, intitulată „Intrarea soarelui” ÅŸi lansată de curând, Cecilia Åžtefănescu, deÅ£inătoare de licenţă în Litere ÅŸi master în Teoria Literaturii ÅŸi Literatură Comparată, consideră că abia acum se află în faÅ£a adevăratului său examen, ca scriitor.
Reporter: Prin ce diferă al doilea roman al dumneavoastră de „Legături bolnăvicioase”?
Cecilia Ştefănescu: E o altă vârstă a mea, şi ca om, şi ca autor, şi are alte reguli. Dacă prima carte era fragmentară, construită din bucăţele, cea de-a doua este o naraţiune articulată, care merge pe două planuri temporale. Am încercat o schimbare de stil şi de abordare faţă de primul roman. Dar cititorii au de parcurs, în ultima carte, aceeaşi poveste, urmărită din copilăria personajelor şi până la vârsta maturităţii lor, 33 de ani.
R.: Care este ÅŸi vârsta dumneavoastră…
C.Ş.: Da, dar şi o vârstă simbolică, în general. Potrivirea cu vârsta mea reală a fost o simplă coincidenţă.
R.: Ce fel de roman aÅ£i „proiectat” de data asta?
C.Åž.: O poveste de dragoste. Am încercat să pun problema fundamentului filosofic al acestui sentiment în vremea noastră. Mi-am pus două întrebări: ce înseamnă dragostea acum ÅŸi cum putem scrie despre ea? Mi-a plăcut o remarcă a lui Denis de Rougemont, care scrie, despre romanul „Tristan ÅŸi Isolda”, că „literatura occidentală modernă începe cu acest roman despre minciună, adulter ÅŸi înÅŸelătorie”. Nu stă scris pe nicăieri că, după ce cavalerul pleacă la război, soÅ£ia primeÅŸte mesajele de afecÅ£iune ale trubadurilor ÅŸi că toate aceste legături, de fapt, se consumă. Tot ce s-a construit ulterior porneÅŸte de la demolarea unui mit, cel al purităţii. Ar trebui să reevaluăm conceptele de „pur/impur”. Nu ar trebui să funcÅ£ionăm în mod conflictual, să ne mai străduim să demolăm tabuuri, când ele au fost de multă vreme demolate. De aici mi-a venit ideea celei de-a doua cărÅ£i. ÃŽn plus, am ajuns la o vârstă considerată, în mod convenÅ£ional, de graniţă, când stăm „călare” pe două decenii. Personajele mele stau călare pe două lumi, vor descoperi cititorii pe care…Oamenii de vârsta noastră au experienÅ£a minciunii, a dedublării, se ÅŸtie că am trăit o perioadă în care trebuia să vorbeÅŸti voalat pentru a supravieÅ£ui. M-a urmărit acest limbaj dublu, această dedublare.
R.: Cât timp v-a luat să scrieţi fiecare dintre cele două romane? Ce importanţă acordaţi diferenţelor, dacă există?
C.Ş: Primul roman a fost scris într-un an, la al doilea am lucrat vreme de cinci ani. Pentru orice scriitor, a doua carte este examenul adevărat. La prima nu ai prea clar conştiinţa lucrului făcut, iei această experienţă ca pe o aventură. Nu ştii ce efect va produce cartea ta. Apoi, fiind debutant, toată lumea te priveşte cu îngăduinţă, măcar o vreme. Toate cărţile de debut au atât greşeli majore, cât şi vârfuri sclipitoare.
R.: Ce „minusuri” consideraÅ£i că a avut romanul de debut, din perspectiva autorului de-acum?
C.Ş.: Sunt, mai ales, greşeli de construcţie.
R.: Cum sunt structurate cărţile dumneavoastră şi cât timp vă ia să le scrieţi?
C.Åž.: Pentru orice carte îţi trebuie o perioadă de documentare, apoi de aÅŸezare. Eu scriu greu, maximum două pagini pe zi, dar mă aÅŸez în fiecare zi în faÅ£a calculatorului. Scriu dimineaÅ£a, nu serile. Nu am putut niciodată să scriu după ce am băut un pahar de vin. Sunt mai degrabă un scriitor cerebral. Dacă veÅ£i da povestea cărÅ£ii mele lui Mircea Cărtărescu, vă poate face un roman de 1000 de pagini. Nu sunt o scriitoare narativă, anvergura mea, cu un cuvânt mare, stă în stil. Mă interesează felul în care cuvintele fac realitatea. Apoi, mă deranjează faptul că literatura noastră este mai degrabă frigidă. Am vrut să trezesc emoÅ£ii în cititorul obiÅŸnuit. Pentru cititorul mai antrenat cu literatura, vreau să pun această problemă a iubirii din punct de vedere filosofic: modul în care ne raportăm la obiectul adoraÅ£iei noastre. Este, ca ÅŸi în cazul religiei, ceva absurd, iraÅ£ional, de dincolo de noi. Apoi, a doua problemă: un sentiment rezistă timpului? Am vrut să risc întotdeauna cu cărÅ£ile mele, să merg pe o linie subÅ£ire. Literatura este, în fond, o evadare, e doar un lucru frumos, pe care nu trebuie să îl judeci. Pe toÅ£i ne seduce povestea din „Lolita” lui Nabokov. Dacă, însă, acelaÅŸi lucru s-ar întâmpla în realitate, ne-am scandaliza, am da sancÅ£iuni.
R.: Atunci, povestea personajelor din carte nu este verosimilă?
C.Ş.: Nu este verosimilă în realitate; eu, una, nu ştiu de niciun caz în care o poveste de dragoste, începută în copilăria crudă, să continue până la maturitate.
R.: Este în plan, şi pentru această carte, o ecranizare?
C.Åž.: DeÅŸi este mult mai ofertantă din punct de vedere cinematografic, nu ÅŸtiu dacă aÅŸ repeta eu experienÅ£a scrierii scenariului. Mi se pare foarte greu, ca autor, să-Å£i rescrii povestea. E pusă într-un anumit tip de limbaj, ai reflectat asupra ei, în regulile acelui limbaj. Un autor e prea „căzut” în acea poveste ca să o rescrie el, cred că e mai bine să lase pe altcineva să facă acest lucru.