Calul de dar al feminismului se cauta mereu la dintii rolurilor

Vad ca din ce in ce mai multe femei se plang de feminism. Sau de ceea ce cred ele ca ar fi urmarile feminismului. Ca si cum ar fi o osanda. Se plang ca barbatii nu mai sunt barbati, ca nu le mai cara plasele, nu le mai tin usa si au uitat total de regulile cavalerismului. Se plang c a sexul biologic nu mai impune si un anumit model de comportament in societate si sunt nemultumite ca barbatii incep sa petreaca din ce in ce mai mult timp si sa acorde din ce in ce mai multa atentie modului in care arata.

Femeilor care sunt interesate si de cariera lor li se scrasneste un ”Vezi, draga, de-aia te-a lasat! Ca ai uitat sa fii femeie!”. Puterea nu sta bine langa feminitate, iar independenta nu e deloc sexy, nt, nt, nt – cam asta e refrenul celor care s-au plictisit de egalitate.

Dati-mi voie sa spun ”ce porcarie!”. Tipii misto, tipii siguri pe ei, tipii care nu cred ca masculinitatea lor sta in pumnul cu care lovesc masa nu se tem de feminism. Tipii pe care si i-ar dori o femeie misto sunt ei insisi feministi.

Bun, inteleg ca nu va place acum. Si ca vreti sa reinventati roata si s-o faceti sa mearga inapoi (desi, de fapt, cel putin in Romania, ”roata” are o rata de penetrare redusa). Inteleg ca, inainte vreme, femeile nu erau parasite. Divorturi nu erau, iar in casnicii curgeau lapte si miere. Fericirea conjugala se citea in toate: de la numarul de conserve pe care sotiile le puneau cu abnegatie pentru bunastarea stomacului familiei, la numarul de copii carora le dadeau nastere, avand mereu chef de o noua sarcina si fiind fericite sa duca samanta neamului mai departe.

Cele care nu puteau sa duca nicio samanta mai departe sau cele nedorite de niciun barbat din aceia cu spirit de initiativa, nu ca molaii de acum, erau multumite ca tatal lor sa ia o decizie inteleapta in ceea ce le priveste si sa le trimita la manastire. Cand nu mai erau locuri la manastire, li se spunea ”fete batrane”, chestie care le fericea din cale afara. Societatea se-ngrijea sa plaseze pe toata lumea in casuta potrivita.

Minunate timpuri cand barbatii erau barbati si femeile, femei. Tot atunci, barbatii decideau in cel mai intelept mod cine trebuie sa conduca tara? Ce sa stie femeile? Ele stateau acasa si impleteau panglici in par, fericite ca au scapat de corvoada ganditului. Nimeni nu le atingea cu un pai, nici macar cu intrebari impertinente precum ”cam ce-ai vrea tu sa faci tu viata ta?”. Din cand in cand, le mai atingeau cu pumnul, dar asta era doar cand se dovedeau obraznice si nu pricepeau neam ca sotul, tatal, fratele stiu ce e mai bun pentru ele. Nici cu scoala nu era cazul sa-si bata capul prea mult, caci la ce le trebuia? Broderia se transmitea de la mama la fiica prin viu grai.

Minunate timpuri cand feminismul nu aruncase confuzie in lume.

Acum sa va explic una-alta.

Daca vad un batran opintindu-se cu niste plase, sar sa-l ajut. Doar pentru ca pot. Iar asta n-are legatura cu sexul meu sau al lui. Ci cu omenia. Cu faptul c?-ntr-o anumita situatie, poti fi de folos cuiva. El m-ajuta sa mut mobila pentru ca e amabil. Iar eu nu trebuie sa presupun ca asta mi se cuvine. Asta e complementaritatea, nu jocul eu, caprioara – el, leu, eu, ne?tiutoare – el, atoatecunoscator. Ci-n benefica diferenta. Benefica am zis. Nu intr-atat incat sa ma faca incapabila sa traiesc singura. Caci, stiti, nimeni nu e vesnic. Nici caprioara, nici leu.