Idealista cum ma stiti, in turnul meu de fildes, am crosetat mereu o paturica frumoasa. In romburi colorate, pline de fluturi si fluturi, de poieni insorite si plaje albastre, adaposteam o creatura frumoasa, miraculoasa, de basm, cu aripi albastre si pulbere aurie la incheieturi, zisa si prietenia intre barbati si femei. Iar aici nu numaram relatiile tip profesor-ucenica. Nu, prietenie-prietenie, cu numar de picioare egal si corp bine si corect proportionat.
Tare mult imi placea si tare mandra eram de animalul asta pe care-l cultivam cu asiduitate. Cand mi se spunea „nu exista asa ceva, unul sigur e indragostit de celalalt si sufera in tacere, asteptand nici el nu stie ce, ca celalalt sa nu-l mai priveasca la fel, sa nu se mai fataie in chiloti in fata lui, crezand ca nu-i nimic, asteptand ca brusc sa fie privit altfel, izbit de un zid si sarutat naprasnic”, pufneam superior si eram incredintata ca nu stiu ei despre ce vorbesc, ca suntem fiinte civilizate si ne-am domesticit instinctele si ca nu oricine face purici in preama noastra si ne invita la o cafea si la mousse au chocolat vrea sa ne aruncam intr-un pat impreuna.
