De aceea, la prima vedere, observand un barbat care calca stramb, ai fi dispus sa crezi ca e criza de personalitate cea care il impinge in pacat. Eu insa as zice altceva: pe fondul unei slabiciuni interioare, pacatul este cel care creeaza criza, si nu invers.
Oricare i-ar fi hramul, criza respectiva se fondeaza pe o frustrare profunda, iar frustarile apar din doua directii: fie ai senzatia ca iti este refuzat ceea ce ti se cuvine, fie ai convingerea ca pierzi ceva ce ai avut si iti era drag.
Atentie insa: aceasta temelie de frustrari nu e totuna cu sus-numita criza de personalitate. Frustrarile sunt comune majoritatii oamenilor, cunosc diverse grade de dezvoltare si sunt efecte directe si inevitabile ale trecerii timpului.
Unii se obisnuiesc cu ideea si merg mai departe; altii isi rafineaza tristetile in nostalgie si merg mai departe si ei. Pe altii, insa, acumularea frustrarilor ii face sa nu mai caute solutii realiste de rezolvare a problemelor sau de asumare a lor. Ei ajung, incet-incet, sa astepte de la viata ceva semnificativ, ceva supra-cotidian, ceva magic sau miraculos. Ceva cu efect de panaceu, care sa compenseze toate pierderile suferite.
Ar putea fi un castig la loto sau o mostenire de la o matusa bogata dar asemenea evenimente au sanse mici de a se petrece. Mult mai usor, mai comun, mai probabil este ca, prin crapaturile sufletului, sa se strecoare aburii seductiei si parfumul adrenalizat al indragostelii, „with its very own breath of brandy and death” cum zicea Cohen intr-un cantec.
Si abia acum, spun eu, apare criza: inima da dovada ca inca mai stie sa bata cu putere, dar, ce supriza pentru sarmanul indragostit!” asta nu rezolva nimic. Ba mai rau: in perioada initiala de combustie amoroasa plina de entuziasm si fericire, in care lumea e ignorata deliberat, iar necazurile sunt inventariate doar pentru a fi ascunse sub pres, barbatul devine dependent de aceasta societate ireala. Amanta devine raspunsul unor intrebari puse gresit, cuplul isi consuma povestea pe un taram imaginar, ale carui frontiere sunt, adesea, marginile patului. Uneori, prevazand finalul, el va trage de timp, dramuindu-si sentimentele si trecandu-le bob cu bob prin gura clepsidrei. Alteori, ca in cosmarul celui care se arunca de pe un bloc inalt, barbatul isi va dori, tardiv si inutil, sa mai intoarca din drum prabusirea. Insa punctul terminus e acelasi: dupa ce aceasta luna de miere a amantilor a luat sfarsit, prapastia dintre dorinte si realitati se casca din nou, mai mare si mai greu de surmontat.
Minunea s-a intamplat, iata, dar a durat trei zile. In a patra, ce se mai poate intampla?
***
Allen Carr mai zicea ca principalul motiv pentru care fumatorii nu renunta la viciu e frica, sursa tuturor slabiciunilor umane. Frica de a-ti schimba viata. Din punctul meu de vedere, un barbat care ajunge sa calce stramb este in exact aceeasi situatie: poate parea paradoxal, dar nu dorinta sau curajul de a-si schimba viata il imping in afara cuplului, ci exact frica de schimbare.
