Uneori, o relatie o apuca pe cai laturalnice. Drumul pe care evolueaza ea nu mai seamana nici cu un bulevard stralucitor, nici cu o carare de padure plina de umbre si mistere, nici cu o strada banala, de cartier, nici macar cu o ulita de tara. Ajunge sa semene mai mult cu niste alei infundate, intunecoase si pline de miasme neplacute. Ea iese din lumina soarelui si patrunde intr-un con de degradare, unde nimic bun nu mai poate incolti si unde totul arata monstruos, denaturat, apasator.
Pana nu demult, credeam ca violenta domestica este rezervata unei anumite categorii de femei. Imi imaginam ca acele femei nu depun plangere, se resemneaza si raman langa aceiasi barbati deveniti brute pentru ca nu au acces la informatie, pentru ca pur si simplu nu stiu ca nimeni, absolut nimeni nu are dreptul sa le agreseze, in niciun fel. Ma mai gandeam la starea materiala precara a unora dintre ele, la teama ca nu se vor putea descurca singure. Insa, surpriza… am descoperit ca si o femeie aparent realizata, cu o situatie financiara buna, educata, alege sa ramana langa un partener al carui comportament intrece orice limita a omului civilizat de mileniu trei.
Va vorbesc nu de statistici, ci de fapte reale, din imediata mea apropiere, despre un caz real. La inceput, a fost faza de negare. Cand ieseam impreuna, aparea cu un ochi invinetit sau cu buza sparta, cu vanatai in diverse parti ale corpului. Initial o intrebam ingrijorate ce a patit. Avea de obicei cate o explicatie, mai mult sau mai putin plauzibila. De genul „am cazut”, „m-am impiedicat”, „m-am lovit”. Insa se parea ca prietena noastra era mai predispusa la accidente decat oricare dintre noi.
In faza urmatoare, a inceput sa recunoasca ce se intampla. Nu o facea de fiecare data, dar se mai intampla sa ne redea versiunea adevarata. Bineinteles, am fost socate, dar, mai presus de orice, ne faceam griji pentru ea. Explicatiile ei se limitau la asumarea unor greseli inchipuite. Perioadele in care recunostea si cele in care nega se succedau. Incercam sa o facem sa accepte o idee simpla, dar pe care ea avea dificultati in a o recepta: si anume ca, orice ar fi facut, respectivul nu avea dreptul sa aplice astfel de pedepse. Cumva, individul era atat de bolnav, iar ea atat de vulnerabila in fata talentelor lui „pedagogice”, incat reusise sa-i inoculeze un concept bizar: totul facea parte dintr-un fel de program educativ macabru, totul era spre binele ei.
Povestea s-a complicat de-a lungul timpului. Ea a reusit sa fuga de langa el, el a facut-o sa se intoarca, folosind diverse tipuri de arme: sensibilizari, apel la o iubire care nu trebuia lasata sa moara, amenintari.
Ce este mai trist este ca in cazul femeilor maltratate, ajunge sa se produca si izolarea. Si tehnicile de manipulare si de supunere ale unui partener violent vor functiona astfel mai usor. Femeia agresata, atunci cand agresiunea se repeta, se insingureaza. In primul rand, are un sentiment de rusine fata de restul anturajului. Vrea sa ascunda faptul ca viata ei de cuplu nu decurge tocmai normal, ca si cum ar suferi de o boala rusinoasa. De aceea, incearca sa acopere „urmele”. Apoi, simte ca exista o presiune din partea celorlalti, simte ca se asteapta de la ea sa ia masuri si, daca nu se simte pregatita sa paraseasca un iubit violent, se va inchide in ea.
De aceea, daca aveti prietene in astfel de situatii, este indicat sa procedati cu mult tact. Nu le presati, nu va folositi de orice ocazie, de orice context in care apare numele vinovatului pentru a adresa injurii la adresa lui, pentru a-l critica. Stapaniti-va sentimentele si antipatia, incercati sa oferiti un sprijin dezinteresat si sa nu va vedeti ofensate cand nu va sunt urmate sfaturile. Altfel, daca se va simti incoltita, prietena voastra va renunta sa se mai vada cu voi de teama reprosurilor din ochii vostri. Victima este mereu jenata de faptele agresorului, nu uitati asta. Slabiciunea este resimtita ca o tara si undeva exista constiinta faptului ca respectul de sine este anihilat, macelarit de palma grea a „iubitului”.
Nu va asteptati la rezolvari rapide. Daca lucrurile ajung intr-un asemenea punct de degradare, ceva era „stricat” de la bun inceput. Va trebui sa combateti cele mai flagrante incalcari ale logicii, veti auzi explicatii de-a dreptul maladive, veti auzi ca „asa isi manifesta el iubirea”. Uneori, violenta fizica este dublata de puseuri de pasiune pe plan sexual. Cumva, dorinta acestui barbat pasional si loviturile ajung sa formeze o entitate, iar convingerea ca, desi este agresata, este iubita, se cimenteaza. Lucrurile sunt greu de decantat. Va mai amintiti personajul Stanley Kowalski din „Un tramvai numit dorinta”?
Acela mi se pare prototipul barbatului pasional, dar violent, care sustine ca iubeste, dar este incapabil de empatie si de compasiune.
In sufletul unui barbat si al unei femei care se complac intr-o astfel de relatie „turbulenta”, ceva a fost plantat si ulterior a luat-o razna.
Pana la urma, ce o face pe o femeie sa ramana langa un partener violent? Speranta desarta ca se va „indrepta”? Resemnarea? Iubirea dincolo de orice, dincolo de respectul de sine, dincolo de dragostea pentru viata? Si ce-l face si pe barbat sa procedeze astfel? Sa fie doar reafirmarea unei masculinitati prost-intelese?
