Am dormit in post, cum se zice, inainte de 14 februarie. De fapt, nici nu mi-am pus in mod serios problema ca as putea sa scriu ceva despre Valentine’s Day, nici macar in contextul in care sunt mereu in criza de subiecte despre amor. Mi-e lehamite, nici macar la misto nu-mi mai vine sa tratez festivisme de-astea, fie ele de decembrie, februarie sau, pazea ca vine!, martie.
Cu atat mai rau mi-a parut ca, la numai doua zile dupa ce restaurantele, florariile si distribuitorii de durex/postinor si-au facut profitul pe spinarea lui Valentin, am dat, intr-o carte, peste urmatoarea fraza:
„Sub anumite aspecte, adulterul poate fi privit ca fiind aliatul si nu adversarul casatoriei: este un ragaz, un mod de a reintemeia legatura dintre cei doi prin cateva abateri. In secolul al XVIII-lea, dupa cum ne spun istoricii, «valentinage-ul», de unde vine si sarbatoarea Sfantului Valentin, permitea sotiilor, in nordul Frantei, sa faca dragoste cateva zile pe an, cu stiinta sotilor, cu un «valentin», un tip cuceritor ales de doamna.” (Pascal BRUCKNER, Paradoxul iubirii, Editura Trei, 2011, p. 131)
Imi venea sa urlu: Evrika! Stiam eu! Stiam eu ca e ceva dubios cu Valentinul asta, ceva ce internetul mi-a ascuns pana acum!
De mai multi ani nutresc o banuiala in acest sens. Dar, fiindca macar in privinta sinaxarului sunt oleaca de patriot, banuiala era legata de Dragobete.
E greu sa radiografiezi cu precizie o traditie. Si totusi, oricata patina conjugala ar fi prins Dragobetele ca sarbatoare (ca, vezi Doamne, e ziua cand tinerii fugeau dupa fete si le furau saruturi), e ceva consistent adulterin in existenta Dragobetelui-personaj. Ce e el, daca nu echivalentul masculin al ielelor?
Wikipedia ne ajuta, daca stim sa cautam. Unele surse descriu Dragobetele ca fiind „o fiinta, parte omeneasca si parte ingereasca, un june frumos si nemuritor, care umbla in lume ca si Santoaderiis?i Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauza ca lumea s-a spurcat cu sudalme si faradelegi”.
Bun, dar ce cauta un asa idol in lume si cam in ce fel poate el stimula dragostea? Pai, sa vedem. Un folclorist de la inceputul secolului XX, Constantin Radulescu-Codin, simplifica lucrurile: „Dragobete e flacau iubiet si umbla prin paduri dupa fetele si femeile care au lucrat in ziua de Dragobete. Le prinde si le face de rasul lumii, atunci cand ele se duc dupa lemne, flori, bureti..”
Deci, asa carevasazica. Le face de rasul lumii…
Mi se pare tot mai plauzibila varianta ca Dragobetele are la baza mitul milenar al zburatorului, al incubus-ului. Duh erotic, care bantuie noaptea fecioarele si, uneori, le lasa insarcinate, zburatorul apare in majoritatea culturilor si pe toate continentele. Doar ca, in varianta initiala, duhul erotic e, implicit, malefic. Ceva mai aproape de zilele noastre, probabil, el isi pierde din latura negativa si devine justitiar: face femeile de rusine, dar numai pentru ca ele au cautat-o cu lumanarea… Finalmente, el devine un personaj romantic, simbol al iubirii neimplinite.
Scurt pe doi, ce face Dragobetele: ofera sex! Sex interzis, sex extraconjugal, fie el premarital sau adulter pur si simplu.
Moment in care ne intalnim cu varianta prezentata de Bruckner: si Valentinul face la fel. Fie ca se intrupeaza oficial, ca in Franta medievala, capatand chip, nume si penis de barbat. Fie ca nu se intrupeaza oficial, ceea ce nu inseamna deloc ca nu se intrupeaza…
***
Ei bine, vazand lucrurile in aceasta noua lumina, parca mi-e mai usor sa va urez un Dragobete fericit!
