Nu stiu daca ati observat, dar, dupa ce o relatie se incheie, dupa ce se canta prohodul si se impart colacii reprosurilor, oamenii isi lipesc bine pe fata anumite masti, anumite comportamente. In functie de statornicia sau lipsa ei, in functie de educatie, personalitate, masca este colorata in diverse culori.
Nu-mi spuneti ca, dupa ce ati spus adio cuiva, il inchideti in spatele unei usi de otel si il zavorati bine cu sapte lacate. Nu-mi spuneti ca nu mai tresariti cand il vedeti, ca nu simtiti cum cineva va sectioneaza o vena in spatele genunchilor, va toarna apa rece pe sirea spinarii sau va impunge timpanul cu o pana de gasca. Ideea e ca trebuie sa reactionezi rapid. Sa-ti compui deghizarea, sa reactionezi prompt.
Pentru ca, desi i-am spus ca viata e nimic fara el, praf si pulbere, tristete si amaraciune, pelin si mucegai, am supravietuit. Dar acum, ca lucrurile au fost facute si nu mai pot fi desfacute, trebuie sa facem tot posibilul sa nu aratam ca totusi, chiar daca nu am murit, nici mult nu mai aveam. Ce daca am fost in convalescenta promisa si pentru care am jurat pe toti astrii si pe toate figurile marcante ale istoriei? Trebuie sa parem ca venim de la bal, nu de la spital. Este aproape amuzant cum, prin tot ce facem, contrazicem singure, cu eforturi intense, toate juramintele pe care le-am facut.
I-am spus ca nimeni nu ma va mai face sa rad ca el. Si iata-ma razand cu gura pana la urechi de o gluma cretina, pescuita de pe net, primita intr-un mass.
I-am declarat ca nimeni nu mai face o cafea la fel de buna si ma pomenesc spunand ca acum trei ani, in vacanta in Italia, am baut cel mai espresso „ever”.
I-am promis ca, orice ar fi, el va ocupa un loc in mine si iata-ma cum va grabesc sa-l dau afara, sa matur si sa sterg praful in urma lui. Asta sunt eu. Incerc sa ma scutur si ma avant cu pieptul gol spre toate nimicurile, le infulec, fara sa le mestec, ma inec si o iau de la capat. Ca sa uit, sa anulez, sa umplu cu altceva. Iar el, el trebuie sa constate starea mea de „plinatate”. „Uite, vezi, nu sunt goala! Uite, vezi, sunt plina, plina pana la refuz!”.
Ziua, compunem replici si reactii. Nu suntem nicicand mai creative, nu jucam nicicand mai mult teatru ca atunci cand „dam” peste el. El, cel caruia i-am spus „adio”. In fata omului care ne-a vazut cu genunchii juliti, cu palmele sfasiate, cu hainele pline de colb, cuvinte amare pe buze, aparem ca femei bionice. Impenetrabile, perfecte ilustratii de revista. Caci asta inseamna demnitatea pentru noi. Scurta ne e memoria sentimentala si mizam pe faptul ca si a lui este fel de subdezvoltata, de oloaga ca a noastra.
Noaptea, ne regasim cu fetele botite in perne si asternuturi reci. Aici e ok, suntem la noi acasa, nu mai trebuie sa montam scene pentru nimeni. Maine vedem noi ce facem. Maine o luam de la capat. Acum ne putem implanta unghiile in carne, aceeasi carne pe care maine o vom arata impecabila lumii, careia ii vom sterge ridurile. Acum ne putem plange ochii, aceiasi ochi pe care maine ii vom rimela si cu care il vom privi pe el, direct, ascunzandu-ne lasitatea in spatele stratului de fard. Acum stam cu genunchii la piept, ghemuite, stranse in noi, dar ce mandre vom pasi maine, ce tari ne vor fi sanii, ce impertinente gambele!
Straine imi sunt nepasarea si delasarea. Straina mi-e indiferenta. Dar cu toate acestea, ce pret sunt dispusa sa platesc pentru ea. Ne intalnim si rad, iar sunetul hohotelor mele ma zgarie inauntru, cu bricege mici, elvetiene, dupa primele trei straturi de epiderma. Care imi sunt totusi suficiente pentru platosa. Zburd, vorbesc cu toti, privirea mi-e usoara, iar pasii mei nasc in mine avalanse de pietre, pornite din hauri peste oasele mele. Pe el il intreb „cum mai sta cu dragostea” si intrebarea imi mananca incet o jumatate de ficat, pana sa aud raspunsul. Pot merge pana acolo incat in a-l intreba, pe tonul cel mai frivol din lume, plin de sclipici si de zurgalai, daca ma mai iubeste. Si in timpul asta sa simt cum, incet, incet, ventricolul stang mi se desprinde si cade undeva, undeva, nici nu-l mai zaresc. Il gasesc eu cand ma intorc acasa. Se rezolva, totul va fi bine. Sau ce ar fi sa-l invit la dans? Ca sa vada ca mainile lui nu mai lasa urme pe mine. Ca sa vad ca degetele lui nu imi mai jupoaie pielea si ca nu trebuie sa alerg la sectia de „arsi” a celui mai apropiat spital? Ce conteaza ca, dupa pasii astia maiestuosi, dupa mana aia atarnand molatec pe umarul lui, voi incerca sa ma cos, sa imi grefez organe de la donatori anonimi, sa ma carpesc cum stiu eu mai bine pe masa din bucatarie?
