Ne-a intrat in cap ca suntem unice. E adevarat, suntem. Si broastele raioase, si rozatoarele, fiecare dintre ele, tot unice sunt si nu e vreun merit in asta. E doar un cod genetic irepetabil. Lipita insa de constientizarea unicitatii noastre, mai vine si pretentia de a fi iubite. Pentru simplul motiv ca suntem unice.
Aud din ce in ce mai des „cine ma vrea ma ia asa cum sunt”. Cu explicatia in subsidiar: „de ce sa ma schimb, el m-a cunoscut asa, s-a indragostit de mine cand eram asa, trebuie sa raman asa„.
Aici am eu cateva obiectii.
Cand spunem ca el ne-a cunoscut asa, este de fapt o mare exagerare. El nu ne-a cunoscut, nici asa, nici altfel. Indragostitul nu ne vede, cu adevarat, niciodata. E ca si cum merge la o piesa de teatru cu umbre. Zareste contururi, dintre cele mai apetisante, pentru ca nimeni nu-si duce „celulita” sufleteasca la primele intalniri. Nu ne vede mecanismele, ci doar aparenta lor. Haina noastra „buna”, cea cu care ne afisam in lume. Deci, argumentul „asa m-a luat, asa raman” pica. Nimeni nu stie ce „ia”. E un pariu care se poate dovedi castigator sau pierzator. O loterie. Uneori, aparenta se suprapune, mai mult sau mai putin, pe esenta. Alteori, cele doua isi sunt straine.
Sigur, este nedrept sa ceri unui om o constructie din temelii. Cand cumperi o casa, ii poti schimba culoarea, poti monta un alt gard, dar nu o darami de la fundatie. O vei reconstrui, da, dar nu va mai fi aceeasi. Cu atat mai mult, nu poti reconfigura complet un om. Dar niste schimbari rezonabile poti pretinde. Iar raspunsuri de genul „sa ma accepte” apar, culmea, de multe ori, cand nici nu e vorba de modificari de substanta. Ci chestiuni care tin de obiceiuri, de bietele compromisuri care fac placuta viata in doi. Iar cand refuzul vine dupa ce tocmai ti-ai declarat, de buna voie si nesilit de nimeni, sentimentele, lucrurile devin si mai de neinteles.
E bizar sa ii spui unui om ca-l iubesti, dar sa refuzi sa te lasi de fumat, de exemplu. Sau sa faci efortul de a-ti aduna sosetele de prin casa. Sigur, exemplele acestea pot parea simpliste, dar ati priceput ideea.
O relatie este ca o casa. Presupune munca, am mai spus-o. Atitudinea de fetita razgaiata sau de baietel rasfatat nu va va aduce mare lucru. Da, puteti ramane cu voi insiva, dar ganditi-va inainte: va sunteti suficienti? E chiar atat de important pentru voi sa nu va strangeti sosetele sau sa nu aruncati scrumiere la gunoi? Sunt chiar atat de pretioase acele lucruri la care nu puteti renunta incat sa intoarceti spatele unei constructii in plina desfasurare? De ce avem tendinta de a privi un efort legitim, pana la urma, ca pe o tendinta de castrare, de ciuntire a personalitatii noastre? In plus, de ce ne vedem ca pe niste forme autonome, care nu mai pot suporta imbunatatiri? Am atins oare cea mai buna varianta a noastra la 25, 30 de ani? Declaram procesul incheiat si tragem obloanele?
Sa spui „ia-ma asa cum sunt” inseamna, in ultima instanta, „sunt perfecta, nu am nimic in plus, nimic in minus, cel care trebuie sa se ajusteze esti tu”. Pentru ca intr-un cuplu nu e loc de doi „ia-ma asa cum sunt”. Inevitabil, unul va taia din sine altfel puzzle-ul nu se poate construi.
Daca lasam doar in seama celuilalt sarcina decupajului, lucrurile se vor intoarce intr-o buna zi impotriva noastra. Ca orice alt tip de efort, si asta se cere impartit.
