Apare cand vrea ea, n-ai de unde sa stii dinainte. Nu e hand-made, nu e planuita, nu e nici macar prevazuta. Apare la intersectia a tot felul de cauze si efecte, ca un fenomen meteorologic rar, ca ploaia cu broaste din Magnolia. Dar cand apare, e – cum sa va spun ca sa nu ma repet? – ceva rar. Ca o ploaie cu broaste.
E dragostea strigoi. Nu moare la timpul ei, se ambitioneaza sa mai bantuie ani intregi, nevazuta si nestiuta decat de initiati. Nu ma intelegeti gresit, nu vreau sa spun ca traieste in suflete. Nu, nu e cu platonicisme romantioase, nu e ca ne mai iubim in sinea noastra, nu ca ne mai aducem aminte, ca avem nostalgii, bla-bla. Eu ma refer la dragostea aia care bantuie fizic. Nu mai exista, nu se mai agata de nimic lumesc, nu tu relatie, nu tu comunicare, nu tu regrete, nu tu concubinaj. Si totusi, din cand in cand, mai face deranj prin paturile vreunui hotel, sau ale dormitorului vreunui prieten. La fel cum strigoii, se stie, sunt recunoscuti pentru ca muta, cand ii loveste damblaua, mobila prin casele oamenilor.
Nu stiu daca exista conditii necesare sau suficiente pentru treaba asta. Am o banuiala ca e, totusi, nevoie de un anume fel de suflete pentru ca ea sa se poata intampla. Cred ca sunt sufletele care au acea statornicie a nestatorniciei, suflete cu pereti de piatra, dar cu ferestrele mereu deschise. Mai cred ca e nevoie si de un pic de nenoroc – am banuiala ca numai dintr-o dragoste imposibila se pot naste asemenea povesti.
Dar despre ce vorbesc? M-as mira sa nu cunoasteti macar un caz. S-au cunoscut candva, a fost ceva scurt, s-a terminat atat de abrupt incat nu s-a terminat niciodata. Fiecare si-a vazut de viata lui, si-a revazut de viata lui. Fara iluzii, fara nevoi, fara doruri sfasietoare. Si totusi, cum-necum, dupa multa vreme, s-au reintalnit pentru o zi, pentru un ceas. Stiau si nu credeau ca o sa se intample. Ei bine, uite, s-a intamplat. Iar ziua sau ceasul ala au fost ca si cum timpul statuse. Si, dupa alta multa vreme, din nou. Si tot asa.
Cateodata e un loc. Cand vine ea prin orasul lui, o data la un an sau doi, sau invers. Alteori e un timp, o sarbatoare recurenta, o aniversare, mai stiu eu ce. Se vede treaba ca e tot ca la strigoi: se spune ca apar intr-o anume noapte sau intr-un anume loc. Si apar, ii poti vedea. Mai ales daca esti tu insuti strigoi.
Dar ce ma mira si minuneaza pe mine unul e senzatia, psihologia si gustul acestor revederi. Prea putin din apasarea amantlacului, desi e vorba de sex si de carne. Prea putin din vertijul pacatului, desi e obligatorie minciuna. Un pahar de vin, cum iti mai merge cu barbatu-tau? Bine. Tie? Bine. Sex. La serviciu cum iti mai e? Bine. Vin. Sex. Am imbatranit. Au trecut anii. Vin. Sex. N-avem timp de despartiri, ne-am despartit destul. Cheama un taxi.
***
Strigoiul nu dispare niciodata, pentru ca absenta ii este definitie. Pur si simplu, vine un an cand el nu mai apare, ceea ce nu-i chiar acelasi lucru. Un an cand nu mai e acolo, in poiana lui magica, in camera lui hotel sau aiurea. Abia atunci iti dai seama ca te obisnuisei cu neobisnuitul. Ti-a fost usor sa crezi ca poti, din timp in timp, fenta insusi timpul. Om nesabuit, ai crezut ca te poti aseza pe marginea timpului ca pe marginea unui rau. Privindu-l cum curge in fata ta, nici nu ti-ai dat seama ca malul era si el facut din nisipuri miscatoare. Aveai o ganganie intr-o bucatica de chihlimbar – acum nu mai e decat gol. Te uiti in oglinda si nu mai esti nici tu.
