Daily Mail nu e tocmai o publicatie “serioasaâ€. De data aceasta insa, o stire mi-a captat atentia. Se pare ca oamenii chiar mor din dragoste. Este vorba despre “the widowhood effectâ€, cu alte cuvinte de suferinta cauzata de moartea celui drag. Asadar, incep saptamana intr-o nota lugubra.
Cercetatorii de la St. Andrews University au monitorizat 58 000 de cupluri incepand cu anul 1991. Asa au descoperit ca 40% dintre femei si 26% dintre barbati mor intr-un interval de maxim 3 ani de la decesul sotului. Fenomenul a fost observat nu numai la varste inaintate, ci si in cazul celor cu varste de 30 sau 40 de ani. Cele mai multe decese s-au inregistrat la 6 luni de la moartea partenerului, dar au fost si 40 de cazuri de decese la 10 zile, iar 12 chiar in aceeasi zi. Cauzele au fost diferite: de la cancer si boli cardiace la accidente si sinucideri. Astfel, statistica demonstreaza ca versul acela – al Angelei Similea – „sa mori de dragoste ranit/ a” nu e doar o exagerare lirica.
Si asa mi-am amintit de un caz de acum cativa ani. Nu prea a fost mediatizat intrucat protagonistii nu apartineau „show-bizz”-ului, deci ar fi fost oarecum plictisitor pentru „regele public”. Poetul Stefan Augustin Doinas murea la Fundeni. La cateva ore, sotia sa alegea sinuciderea, lasand in urma un bilet „Domnul meu si Dumnezeul meu, iarta-ma! Doinas, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”. Si asta era tot. Ultimele cuvinte ale lui Irinel Liciu, pe la jumatatea secolului trecut prima balerina la Opera din Bucuresti. El avea 80 de ani, ea 74. Au fost inmormantati impreuna, in cimitirul Belu.
Tin minte ca, la vremea respectiva, nu m-a zdruncinat neaparat gestul in sine. Ci varsta „protagonistei”. Cumva lipisem eticheta sinuciderii celor tineri. Probabil asta e mostenirea tanato-culturala pe care ne-au lasat-o Romeo si Julieta si alte perechi de indragostiti care s-au imbratisat in moarte. Mereu ii credem in stare de gesturi capitale pe juni. Nu si pe cei cu parul alb. Acestora le atribuim puterea de a merge mai departe, resemnarea si, nu in ultimul rand, un sange mai putin navalnic. E adevarat, e posibil sa aiba mai putine portite de evadare, mai putine modalitati de a-si tine mintea ocupata in asa fel incat sa uite ca inima e goala, dar ne imaginam cumva ca „vor rezista”. Ca au antrenamentul mortii, oricat de cinic ar suna.
Celelalte cazuri ma intereseaza insa mai mult decat sinuciderile. Cazurile in care corpul se pleaca infrant, cedeaza in fata durerii. Spre consolarea noastra, exista o pleiada intreaga de vorbe „nimeni n-a murit din asta”, „timpul le vindeca pe toate”, „vei trai si vei vedea”. Iata insa ca statistica incepe sa contrazica intelepciunea populara. Iar eu ma intreb prin ce mistere organele se supun, prin ce mijloace ajung ele sa se opreasca, sa-si inceteze activitatea prin care ne mentin functionali, cum actioneaza chimia durerii.
Poate ca toate scenele acelea cu domnisoare care lesinau la auzul unei vesti proaste nu erau tocmai mituri. Desi ni s-a furnizat o explicatie medicala: corsetele mult prea stramte impiedicau o respiratie normala.
Ma intreb cand se vor descifra codurile sentimentului amoros. Cand se va stabili o formula a amputarii, care sunt parametrii care modifica rezultatul acelorasi operatii? De ce, de cele mai multe ori, 1+1 dau 2, iar alteori, in cazuri exceptionale, dau 0? Ce conditii trebuie sa indeplineasca mediul pentru ca unii dintre noi sa-i urmeze pe ceilalti si acolo unde nu s-au gandit?
De cele mai multe ori, ne spunem „daca el moare, mor si eu”. Si, tot de cele mai multe ori, le supravietuim. Uneori multi ani. Iata insa ca nu toti reusesc asta. Unii dintre noi chiar isi tin promisiunile pe care le-au facut intr-un moment de infatuare erotica. Unii dintre noi chiar sunt lucizi. Si raman lucizi. Si nici macar nu le tremura mana pe cutit sau pe borcanul cu somnifere. Sa fie dragostea lor cu radacini atat de puternice incat au dus la o erodare treptata, completa in final, a instinctului de supravietuire?
E posibil ca dragostea sa lucreze impotriva noastra si, pana la urma, impotriva vietii? Sa nasca mici celule canceroase care sa ne lipseasca de motivatii si sensuri in absenta ei? Sa ne fie, in acelasi timp, otrava si leac, iar daca vreuna dintre functii este anulata, din cine stie ce motiv, sa sisteze si cealalta orice fel de operatiuni? Iar corpul sa pice inert, fara sa demareze nicio operatiune de salvare? E posibil sa mori atat de simplu?
Caci, din unde stau eu, acesta pare cel mai natural mod de a trece dincolo. Urmand pe cineva. Intinzandu-te sa-i prinzi mana, inspaimantat de gandul ca nu mai ajungi la ea.
