Sexperta: un tip care interzice multe

Buna,
Am douazeci de ani si sunt impreuna cu un baiat de un an si 3 luni. El este mai mic decat mine cu un an. Totul a inceput pe nesimtite, ne-am cunoscut pe terenul de sport, am devenit amici si cam peste o luna eram impreuna. El era genul de baiat mai serios, nu avea treaba cu cluburi, distractii si nici eu. Cu toate ca aveam interese comune, pe parcurs s-au ivit, evident, si diferente. De exemplu, mie imi placea sa ma uit la filme, iar el mi-a spus ca filmele imi baga tot felul de idei in cap si sa nu ma mai uit, apoi mi-a spus ca nu ii place sa ma machiez..Am renuntat si la asta… au urmat ciocniri de idei si de conceptii peste care am trecut, de asemenea.

Una dintre probleme a fost ca, pentru el, eu eram prima prietena, iar eu mai vorbisem inaine cu vreo 4 baieti (relatii de scurta durata insa, vreo 1-2 luni) si asta il deranja si il facea intr-un fel nemultumit. Cu toate acestea, el sustinea ca ma iubeste foarte mult.

In octombrie, eu am plecat la Cluj la facultate si el a ramas in oras la scoala, ne intalneam o data la doua-trei saptamani. Desi la inceput ma temeam ca nu va dura, cu mult efort am reusit sa mentinem relatia, insa lui nu ii convenea sa ies in oras, mai ales cu grupuri mixte, dar nici macar cu fetele… se temea sa nu ma influenteze in oarecare fel, nu puteam iesi la un volei, la iarba verde sau la plimbare decat dupa ce ii ceream lui parerea.

Eu am fost intotdeauna o fire mai indeprendenta si de aceea mi-a fost foarte greu sa ma acomodez si sa ma las controlata, dar datorita unor deceptii din trecut, am zis ca voi accepta si asta, daca asta e solutia sa mearga. Daca ieseam cu vreo prietena, trebuia sa ii dau toate detaliile despre ea si, daca lui nu ii convenea, nu ma mai lasa sa ies cu ea.Am ajuns sa imi restrang foarte mult grupul de prieteni, dar ce nu fac eu din dragoste?

O alta neintelegere pe care o aveam frecvent, era opinia noastra despre a studia. El spunea ca nu are rost sa invat si ca mai bine sa stau acasa (ca femeie), ca lui nu i-ar conveni sa ma stie pe mine ca lucrez undeva si ca se leaga barbati de mine etc. Cu ceva munca de convingere, am reusti sa ii schimb parerea cel putin in oarecare masura.

Apoi, in luna ianuarie, a venit vremea confesiunilor. Simteam ca ne-am apropiat foarte mult, ajunsesem sa accept toate conditiile lui si ii promisesem ca ma voi schimba dupa placul lui (Oare daca iubesti pe cineva, nu ii iubesti si defectele? Faptul ca incerca sa ma schimbe nu insemna ca nu ma iubeste asa cum sunt?) La vremea respectiva, nu m-am gandit la asa ceva, aveam incredere deplina in el si chiar vorbisem despre casatorie, asa ca hotarasem sa ii dezvalui cea mai intunecata parte a trecutului meu, parte de care depindea viitorul meu. Fusesem violata la 13 ani. Aceasta veste a fost o lovitura pentru el, mi-a cerut o mie de detalii ale acelui moment, chiar daca stia ca amintirea aceea imi facea foarte mult rau.

I-am spus ca, daca crede ca nu va putea trece peste asta, acela era momentul potrivit sa ne despartim, pentru ca l-as fi inteles. Dar m-a surprins si m-a coplesit totodata. Mi-a spus ca, orice s-ar intampla, el va ramane sotul meu. Am ramas foarte impresionata dupa acea discutie si, in sfarsit, aveam certitudinea ca voi fi deplin fericita alaturi de el.

Insa uitasem ca viata nu ma lasa sa ma bucur prea mult timp. Au urmat momente in care se tot gandea la acel moment nefericit din copilaria mea, isi imagina si reconstituia momentul si imi spunea ca asta il devoreaza pe dinauntru. A inceput sa isi doreasca sa facem dragoste, desi noi ne propusesem ca o vom face doar dupa casatorie. Am cedat doar ca sa ii dovedesc ca il iubesc (mai tarziu mi-a spus c,a daca nu cedam, m-ar fi parasit).

Apoi a inceput iar sa-mi reproseze ca eu am mai avut prieten inainte, si ca datorita trecutului meu, eu trebuia sa fiu recunoscatoare si ascultatoare de el, pentru ca el m-a acceptat asa. Conversatiile astea ma faceau sa ma simt mizerabil, si cel mai rau pentru ca imi amintea de asta frecvent. Am ajuns sa cred ca folosea asta ca un santaj sa ma poata controla. Cu toate astea, imi spunea mereu ca ma iubeste si el il iubeam la fel.

Cand m-am intors de la facultate, am vrut sa ma atasez de vechiul grup de prieteni (el nu este chiar din oras, ci dintr-un sat din apropiere) ca sa ma simt asa singura cand el nu era in oras. Nu prea ii convenea, dar ce optiune as fi avut daca el nu era in oras? Sa ma izolez de toata lumea? Oricum, am facut o faza urata cand am plecat intr-o tabara, fara el, desi el imi interzisese sa plec. Cand m-am intors, mi-a zis ca l-am ranit foarte tare ca nu l-am ascultat si ca vrea sa ne despartim. Nu s-a intamplat asta, totusi, dar desi mi-am cerut iertare, el imi tot reprosa cand ne certam ca eu am fost in tabara si m-am distrat in timp ce el suferea…si am inceput sa ne certam tot mai des.

Motivele erau diverse… el vrea sa nu fac nimic fara sa ii cer lui voie, sa nu ma enervez niciodata si sa nu strig, chiar daca asta e imposibil avand in vedere ideile si conceptiile lui, a ajuns sa nu ma mai lase sa mai ascult muzica in limba engleza, tot felul de chestii de-astea care ma „testau” daca sunt ascultatoare. Am ajuns sa nu mai suport asta. Speram ca dragostea sa ma ajute sa accept totul, dar asta este prea mult.

Acum nu ma lasa sa citesc nici o carte cu continut nereligios, deoarece „imi umple capul cu prostii”… ce sa fac? Il iubesc foarte mult si ideea de a ma desparti de el ma innebuneste, mi-e teama ca imi va parea rau, dar totodata tanjesc dupa libertate, tanjesc sa fiu eu insami, fara restrictii, fara interdictii… aaaa… si am uitat ceva, oricare ar fi fost subiectul certurilor noastre, el spunea mereu ca e vina mea.

Nu stiu ce sa fac, te rog ajuta-ma, as putea sa il „schimb” cumva? Sa corectez ceva? Sau, pana la urma, va trebui sa ne despartim oricum? Sunt momente in care totul e roz, nu ma critica si nu ma tachineaza deloc, dar momentele in care ne certam parca le neutralizeaza total pe cele de fericire.

Nu ma prea pricep la povestit in scris, dar sper ca ai inteles esentialul. Astept cu nerabdare sfatul tau.

Am inteles esentialul, nu a fost greu deloc. Baiatul acesta nu iti este logodnic, sot, iubit, cum vrei sa-i spui. Este un dictator. Un om care vrea sa-ti mutileze viata in numele unor scheme fixe care au valabilitate doar in capul lui. Sa le luam pe rand.

1. Incearca sa-ti impuna un anumit tip de anturaj.
2. Incearca sa-ti impuna un anumit tip de informatie si educatie. Si anume cea religioasa.
3. Incearca sa-ti limiteze dreptul la studiu si la dezvoltare personala. La care pana si Declaratia Drepturilor Omului se refera!
4. Nu este capabil sa iti inteleaga nevoile afective, nevoile de socializare.
5. Incearca sa-ti dezvolte complexe, te santajeaza emotional, profitand de trauma suferita de tine in copilarie in propriul sau avantaj. Se dovedeste complet lipsit de empatie, afectiune, compasiune – valori general umane.

El nu incearca sa te schimbe. Nu in sens pozitiv, oricum. El incearca sa iti anuleze personalitatea, sa te faca din ce in ce mai slaba, izolata social si profesional (este o mentalitate de tip medieval cea in care sotia trebuie sa stea acasa, departe de “tentatii” si sa nu aiba propriile ei surse de venit).

Te inseli: momentele roz nu exista. Caci nu i se sterge, ca prin minune, modul in care gandeste, nu? Ca nu-si exprima „principiile de viata”, este altceva. Tu doar uiti cine este el, de fapt, in acele momente. El nu inceteaza sa fie.

Intr-o relatie sanatoasa, benefica, nu exista “interdictii”. Nu se folosesc verbe precum “imi interzice sa”, “nu ma lasa sa”, nici adjective precum “ascultatoare”. Relatiile sanatoase se duc de pe pozitii de egalitate. Nu de subordonat si dominator. Nu de dresor si dresat. Asta, draga mea, nu e dragoste. Ma indoiesc ca ai putea tu sa faci ceva. Sa-l schimbi. Poate sa primeasca un ajutor de specialitate, undeva. Dar pentru asta, ar trebui sa-si recunoasca faptul ca are o problema. Una serioasa. Se pare ca el n-o face.

Fruntea sus si curaj! Studentia la Cluj este frumoasa! Bucura-te de perioada asta, nu te claustra singura!

Buna!

Iti scriu pentru a doua oara.Iti multumesc pentru sfatul pe care mi l-ai dat in articolul din aprilie „Daca nu reusesti sa-l uiti, incerci sa-l aduci inapoi?”. Cu ajutorul sfatului tau, am reusit sa-mi formez un alt punct de vedere si sa privesc lucrurile altfel. Am reusit sa-l uit, n-am incercat sa-l aduc inapoi. Am stat un timp singura, fara sa ma mai gandesc la nimeni, am reusit sa-mi fac ordine in viata printr-o analiza a sentimentelor mele si a trecutului meu. In sfarsit, am reusit sa fiu „bine” cu adevarat, avand linistea care imi lipsise aproape in totalitate in ultimele luni. Increderea in propria persoana a crescut incredibil de mult si asa am reusit sa-mi indeplindesc visele in plan profesional si voi reusi sa-mi creez viitorul pe care mi-l doresc.

In ceea ce priveste, viata emotionala au aparut totusi schimbari. De data asta, eu sunt bine. EL, nu. Asadar, de curand, am cunoscut un alt baiat. Total opus fostului. Probabil dorinta de a incerca ceva nou m-a facut sa incerc o relatie cu el. Totodata, imi placea felul lui de a fi. Dupa putin timp de la acest pas, mi-am dat seama ca nu era chiar ce vroiam. Pe de alta parte, el era din ce in ce mai entuziasmat si dorea sa ma surprinda cat mai mult, sa ma impresioneze. Am meditat, am analizat situatia si am ajuns la concluzia ca imi placea, insa doar ca amic, imi placea felul lui de a fi, mentalitatea foarte buna, deschisa, insa nu ma atragea fizic, din pacate.

In plus, aflasem ca urmeaza sa plece pentru cateva luni in alta tara. Asa ca am luat o hotarare deloc placuta pentru el. L-am sunat, i-am spus sa ne intalnim cat mai repede, ne-am intalnit si i-am spus ca vreau sa punem punct. Problema este ca nu am avut curajul sa-i spun ca nu ma mai atrage, ci m-am folosit de alt aspect; de faptul ca el urma sa plece si nu as vrea o relatie la distanta. Apoi, incetul ca incetul, fara sa vreau, fara sa-mi dau seama pe moment, incepeam sa ii spun aceleasi lucruri pe care mi le spunea mie in urma cu mai bine de un an fostul meu prieten. Iar el incepea sa aiba aceeasi reactie disperata pe care o aveam eu.

Mereu am avut impresia ca fostul a fost doar un om de nimic pentru modul in care s-a despartit de mine, iar acum… cum de am ajuns sa fac acelasi lucru? Nu as fi vrut sa fac pe nimeni sa sufere asa cum am suferit eu. In continuare, ma purtam ca el… rece, usor nepasatoare, cu gandul ca as vrea sa ajung mai repede acasa ca sa ies din acea situatie, iar totul sa ramana in trecut. Iar acest baiat ar fi facut orice sa-i spun ca m-am razgandit. Iar eu, in continuare, ajunsesem sa repet cuvant cu cuvant ce mi se spusese mie la despartire. INVOLUNTAR.

Insa de ce? Cum este posibil sa ajung sa fac cuiva acelasi lucru care pe mine m-a facut sa sufar atat de tare? Cum ramane cu „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”? Nu sunt ca fostul meu prieten, nu-mi place sa fac persoanele sa sufere, iar aceasta situatie m-a facut sa ma simt rau, foarte rau. In zilele ce au urma,t au tot ajuns vorbe la urechile mele… cum ca se simte rau, cum ca s-a inchis in casa. El mi-a dat un singur mesaj sa imi spuna ca nu se astepta, ca totul parea sa fie bine si ca pentru el este un soc. Iti suna cunoscut? Acelasi lucru l-am simtit si eu, chiar am mentionat acest lucru in mesajul din aprilie.

Am luat de multe ori telefonul in mana sa-l sun, insa ce-as fi putut sa ii spun? Nimic nu l-ar fi facut sa se simta mai bine. De fapt, un singur lucru: IMPACAREA. Nu este primul baiat de care ma despart, nu este primul care regreta despartirea, insa este prima despartire care ma face sa ma simt atat de rau, atat de pustie pe dinauntru.
Intrebarea mea este: ar trebui sa ma sacrific si sa ma intorc la el desi il vad doar ca pe un amic si desi urmeaza sa plece? Ce este mai apasator? Sa te simti rau pentru ca ai facut o persoana sa sufere si, in acest mod, ti-ai incalcat promisiunea de a nu face ce ti s-a facut tie sau sa stai langa o persoana pentru ca ea sa fie fericita, iar tu sa fii impacata cu tine insati insa, totodata, nefericita?

Mai intai, ma bucur ca ai trecut peste problema cu fostul. Si, apoi, imi pare rau ca ai dat peste o alta.

Parerea mea este urmatoarea: nu te “sacrifica”. Nu de alta, dar cand o relatie nu merge si totusi ramai sa tragi in “jug”, nu faci altceva decat sa amani inevitabilul. E mai crud sa lasi sa treaca timpul, sentimentele sa castige in profunzime, dependenta celuilalt sa creasca decat sa tai acum raul de la radacina.

Iti fac un scurt tablou a ceea ce te-ar astepta daca te-ai intoarce: ai ajunge sa te inacresti, sa simti ca dai si nu primesti nimic in schimb, sau ca primesti ceea ce nu-ti doresti, de fapt (ceea ce poate fi la fel sau chiar si mai agasant). Pana la urma, frustrarea ta – nu te-ai simti o femeie implinita – ar rabufni si oalele esecului s-ar sparge tot in capul lui. Si nici atunci nu ar intelege de ce, iar suferinta ar fi mult mai mare, iar boala cronicizata.

In general, trebuie sa te obisnuiesti cu gandul ca, in amor, cel putin unul iese cu zgarieturi si rani. Cel putin unul. Mereu. Nu ai cum sa iubesti si sa eviti suferinta. Cele doua nu pot fi separate, merg mana in mana. Ce putem face este sa incercam sa nu ranim inutil. Si sa fim sinceri unul cu altul. Greseala ta a fost ca ai inceput aceasta relatie, fara ceva mai serios la baza decat simpla curiozitate, nu ca ai incheiat-o. Ca ai incheiat-o a fost pasul spre normalitate.

Draga Sexperta,
Apelez la ajutorul tau pentru ca esti singura care-mi poate da un raspuns obiectiv. Am 25 de ani si divortez dupa nici un an de casatorie. Motivul? Sotul meu se purta foarte urat cu mine in ultimul timp pentru ca era cu altcineva. Am incercat sa trec peste acest impas facand sex cu altcineva, dar ghici ce? Au inceput sa mi se aprinda calcaiele dupa persoana respectiva. Problema mea, pe langa faptul ca am 3 relatii si o casnicie esuate la activ, este faptul ca ma indragostesc prea repede si, daca stau bine sa ma gandesc, mai am inca doua: nu stiu cum trebuie sa functioneze o relatie, cum sa ma comport intr-o situatie si, din ce am inteles din „actiunile” viitorului meu fost sot, nu sunt „acrobata” in pat.

M-am gandit si la celebra zicala americana „practice makes things better”, dar cum sa fac practica cand eu ma indragostesc asa usor? Mi se pare ca am nivelul emotional al unei adolescente de 17 ani. Stiu ca trebuie sa ma maturizez si ca totul tine de mine, dar cand e vorba de relatiile cu barbatii, habar nu am cum sa iau lucrurile.

Profesional sunt o tipa foarte taioasa care stie exact ce vrea si cum trebuie pusa problema, dar cand vine vorba de barbati… ma blochez si ma comport ca un copil. Problema e ca sunt si omul extremelor, adica ori e alba, ori e neagra.

Spre exemplu: in acest weekend, sunt invitata la niste prieteni unde va veni si un tip cu care am facut sex, cel mai probabil va veni insotit. Habar nu am cum sa ma comport. Sa fiu as usual, sa fiu rece, sa par indiferenta, si pana la urma urmei barbatii ce vor? Si cum trebui sa te comporti cu ei?
Astept raspunsul tau cu mare interes,

Semnat: Desperate ex-housewife

Dear desperate ex-housewife,

Marturisesc, cu maxima candoare, ca habar n-am ce-si doresc barbatii. Am dificultati in a-mi da seama ce vrea partenerul meu de viata si ma indoiesc ca exista o schema in care sa-i putem include pe toti.

Faptul ca te indragostesti usor nu e o problema in sine. Din contra, e semn ca ai o inima activa. Faptul ca indragosteala dispare ca aburii din cabina de dus dupa ce-ai deschis usa asta da, poate constitui o problema. Pe de alta parte, nu cred ca trebuie sa fii prea aspra cu tine. Daca ai 25 de ani si un divort, e posibil sa te fi casatorit prea devreme.

Intrebarile tale suna pentru mine – imi pare rau daca te dezamagesc – la fel ca “Exista viata dupa moarte?”, “Unde se duc sufletele cand se duc?” sau “De ce s-a sinucis Madalina Manole?”. Cu alte cuvinte, nu exista raspunsuri standard. Nu exista retete de functionare. Exista niste principii generale si conditii, dar in rest fiecare dintre noi “improvizeaza”, invata pe parcurs. Singurele ingrediente obligatorii sunt afectiunea reala si respectul pentru celalalt. Nu sunt suficiente, dar sunt absolut necesare.

In rest, imi pare rau, dar nu s-a inventat inca niciun aditiv alimentar care sa ne maturizeze sau sa ne faca sa vorbim limba barbatilor. Fii naturala, fii deschisa si lucrurile se vor schimba.

Cat despre intalnirea ta din weekend, eu zic sa te porti natural, civilizat. Daca ai facut sex cu el, ce? Ti-a promis vreun inel si apoi a fugit in America de Sud? A gresit cu ceva? Te-a calcat pe pantofi in timpul tangoului? Deci, relaxare.

Astept intrebarile voastre la adresa sexperta@enjoystyle.ro.