Un amic imi spune ca, dupa vreo 10 ani, s-a despartit de nevasta. Ruptura avusese loc acum cu cateva saptamani inainte, dar amicul imi povesteste ca luase decizia inca de la 1 ianuarie, cu sapte luni inainte. New Year’s Resolution, ca sa zic asa.
Decizia fiind luata, problema era ca nu putea s-o puna in aplicare. Si-atunci, isi face un plan. Mai intai, isi gaseste pe cineva, o partenera pentru schimbat fluide, ca sa-l citez pe Russel Crowe in A Beautiful Mind. Pe urma, lasa mesajele nesterse in telefon. In cele din urma, ea gaseste mesajele, isi da seama ca e inselata si decizia vine implacabil, din partea ei.
Gandul unu, la mine: am subiect pentru Flu. Saptamana asta nu mai scriu despre feminism, poate si Norina sa ia o pauza.
Gandul doi: minte amicul sau spune adevarul? Nu cumva inventeaza povestea cu decizia pentru a-si acoperi rusinea de a fi fost prins cu nadragii in vine – sms-istic vorbind – si dat afara din casa (casa fiind a ei)?
Ii acord prezumtia de sinceritate. Dintr-un singur si mare motiv: stiu eu insumi cum e sa gandesti astfel. Chiar si la nivel de detaliu: am idee ce inseamna sa-ti mearga atat de prost intr-o relatie incat de Revelion, cand pocneste sampania, dorinta ta sincera sa fie recapatarea libertatii.
De ce ar pune cineva, vreodata, genul asta de clepsidra intr-o relatie? N-ar fi mai simplu, mai natural, omenesc sa spui adevarul?
Paradoxul imi vine repede in minte: o relatie disfunctionala e una care a renuntat deja la adevaruri. Adevarurile sunt ale indragostitilor, ale inceputurilor. Finalurile apartin minciunii, falsului, confuziei si, desigur, ipocriziei.
Deci, nu, adevarul nu functioneaza in astfel de momente, pentru ca nu exista public pentru a-l consuma. Cei doi parteneri nu cauta sa inteleaga esecul, ci sa-l justifice de asa natura incat sa poata trai cat mai usor cu apasarea pe umeri. Mai ales daca e vorba de o relatie trecuta pe la starea civila (termenul de casnicie mi se pare uneori impropriu pentru a descrie ceea ce se intampla in ziua de azi intr-unele cupluri, chiar daca concubinajul a fost legalizat). Mai ales daca e vorba si de copii, in fata carora cauti o justificare.
Ciudatenia sufletului uman – cea despre care vreau sa scriu cateva randuri aici – nu e sa incerci sa iesi cat mai ieftin dintr-o despartire. Dimpotriva, e cand simti nevoia sa devii vinovat.
Amicul meu nu-si dadea seama, dar avusese nevoie sa fie vinovat. Sa aiba pe constiinta o crima grava, usor de identificat, usor de povestit: adulterul. Avusese nevoie sa calce stramb pentru a se putea impaca cu propria-i persoana.
De ce? Pentru ca ani de zile se simtise victima. Fusese nefericit, insa motivele nefericirii sale fusesera mult mai vagi. O sa aleg dintre ele unul singur, pentru a ma putea explica, dar sub umbrela sa imaginatia voastra poate inghesui multe alte stricaciuni.
Sa zicem ca fusese neinteles. Fusese sau doar se simtise, asta nu mai conteaza, important e ca sa te simti neinteles de propria-ti sotie e o sursa bogata de nefericire. Dar cum poti lupta cu „neintelegerea”? Poti sa te plangi cuiva, fara riscul de a fi luat in deradere? Poti sa descrii macar cum e sa fii neinteles cand, exceptand situatiile in care esti vreun geniu al introspectiei, iti este greu sa te intelegi pe insuti? Si, de aici, urmarea fireasca: poti reprosa cuiva ca nu te intelege, atunci cand tu singur nu poti s-o faci?
Intrebari care azi au un raspuns, maine pot avea altul. In urma lor, insa, ca o coada de cometa, nefericirea. Senzatia obositoare ca partenerul tau este vinovat pentru nefericirea ta, combinata cu imposibilitatea de a justifica aceasta afirmatie. Sentimentul ca ai fost tras pe sfoara, insa nu-ti poti da seama in ce fel anume.
Si chiar daca iti dai seama cum si in ce fel nu te mai simti iubit, e greu sa-i explici fara sa jignesti. In lipsa dragostei, calitatile devin defecte, iar defectele devin monstruozitati. Nu poti sa-i spui cuiva „nu mai iubesti, dar este OK”. Nu, daca te apuci sa detaliezi, va trebui sa adaugi: „Nu mai iubesti pentru esti egoist/a, pentru ca esti insensibil/a, pentru ca esti materialist/a sau lacom/a, pentru ca esti ingrat/a.”
Si-atunci, impuls omenesc, nevoia de a echilibra, de a simplifica, de a compensa, de a fi si tu vinovat. Chiar daca asta va insemna, pentru cei neatenti la detalii, ca tu vei deveni singurul vinovat, fiindca greseala ta va fi vizibila, descriptibila, usor de judecat si de pedepsit.
Este ceea ce, in razboi, se numeste reactie disproportionata. Si se intampla destul de des.
