Zice gura lumii (si a tabloidelor, dar de multe ori cele doua canta pe aceeasi voce si au aceleasi surse de informare) ca Jennifer Aniston s-ar fi apucat sa-si scrie autobiografia. Si cum gura lumii poate fi suspectata de orice, numai de naivitate, nu, se spune ca un capitol important l-ar ocupa divortul de Brad Pitt si dezvaluirea „adevaratelor motive” care au dus la separare. (Semn discret cu ochiul si coate in directia actritei din „Lara Croft”.). Ceea ce, desigur, e de natura sa-i provoace oaresce frisoane Angelinei Jolie, care in ultimii ani s-a tot chinuit sa-si creeze o buna reputatie, de femeie dedicata cauzelor umanitare si mama full time, si sa arunce in negura uitarii imaginea de hoata de barbati casatoriti pe care o avea de la Domnul si Doamna Smith incoace. Iar Angelina Jolie nu e singura careia ii e teama. Un capitol i-ar fi dedicat si lui John Mayer, cel de despre care s-a spus ca Aniston s-a despartit din cauza ca petrecea mai mult timp cu unul numit Twitter decat cu ea.
Acum cativa ani, Jane Fonda scotea si ea o carte in care isi relata povestea celor trei mariaje ratate (greu de uitat pasajele in care relata cum ii aducea femei in pat lui Roger Vadim, implicarea ei in cauze politice (impotriva razboiului din Vietnam, relatia cu oameni de stanga, finantarea Panterelor Negre, promovarea carierei politice a lui Tom Hayden, cel de-al doilea sot al ei, etc), cu picanterii si regrete care, desi suna socant (de pilda, actrita a marturisit ca i-a parut rau ca nu s-a culcat cu Che Guevara), prin deceniile trecute de la intamplarile relatate, nu mai trezesc aceleasi patimi si zvarcoliri. Nu la fel stau lucrurile cu trioul Aniston-Pitt-Jolie desi parca acestia par la o plicticoasa grupa mica fata de turbulentele vietii amoroase a lui Jane Fonda.
Dar nu despre cupluri de la Hollywood voiam sa va vorbesc. Ci despre imaginea noastra ramasa in amintirea si memoria celuilalt. Imagine pe care n-o mai stapanim, caci este ca un fel de mulaj pe care fostul este liber sa-l modeleze cum doreste si cine stie unde ne lipeste nasul si cu ce nuanta ne vopseste buzele.
Dau tarcoale trecutului incercand sa gasesc oglinzile de atunci inecate sub moloz si, stergandu-le cu coltul manecii, sa vad povestea gravata in ele. Sigur nu va coincide cu ce am eu in minte, dar cat de diferita va fi de a lui? Indiferent de cum s-a terminat o poveste, gandul ca nu suntem singurii care o scriu in minte, gandul ca o poate relata si celalalt si altii il pot auzi, si o pot duce mai departe, denaturandu-se, modificandu-se din gura in gura, la nesfarsit, pana la nerecognoscibil trebuie sa fie inspaimantator.
Nu trebuie sa fii vedeta, nu trebuie sa ai de aparat vreo reputatie sau sa fii ambasador UNICEF ca sa iti inghete sangele. Ne cerem scrisorile, ne blocam pe FB, ne ardem pozele. Dar nu putem parjoli si holdele amintirilor. Ce faci cand vrei sa iesi cu totul din viata cuiva, sa nu mai lasi in urma nicio frunza, nicio adiere, nicio urma de parfum pe perna caci mai niciodata nu ne regasim in oglinzile pe care ni le pun fostii in fata, iar in privinta corecturilor, mainile ne sunt legate.
Nu prea ai ce face. Decat sa te rogi sa nu-l apuce pasiunea scrisului, ci doar pe cea a vorbelor inaripate. Promisiunea suna pe vremuri „I don’t kiss and tell”. Incalcarea ei mai e cum mai e. O actualizare a pachetului contractual ar impune alt juramant: „I don’t break-up and tell”.
