Ne-am vazut, ne-am placut, ne-am revazut, si incet-incet, intre noi s-a infiripat o frumoasa poveste de dragoste cu bune si rele, cu mici certuri si impacari, ca in orice relatie „respectabila”.
Ii cunoastem prietenii, ii stie pe ai nostri, am fost in vizite la parinti, ne-am facut vise si planuri de viitor, am pus si numele primilor doi copii, avem o viata minunata de cand ne-am mutat impreuna, ne iubim joburile si acestea ne fac sa ne simtim impliniti si pe plan financiar, insa azi a venit cu un buchet de flori, insotit de un zambet larg pe fata si ne anunta cu entuziasmat ca a fost promovat pe un nou post in companie, mult mai atragator din toate punctele de vedere, insa care necesita schimbarea domiciliului in alt oras, si nu doar pentru o saptamana – doua, ci „doar” pe trei ani.
Hmm… si cand credeai ca esti in sfarsit fericita, ca poti realiza tot ce ti-ai propus, alaturi de cel drag! Acum trebuie sa zambesti in fata chipului sau incantat de realizarilesale profesionale, desi mai degraba incepi sa te gandesti cum va fi daca…
Si incepe lungul sir chinuitor al intrebarilor fara raspuns „unde va locui acolo?”, „oare cate ore pe zi va trebui sa lucreze?”, „cu ce prieten sau coleg va fi detasat in orasul X?”, „ma va suna la fel de des?”, si, bineinteles… „cat vom mai rezista unul fara altul?????”.
El iti arunca priviri vesele si iti relateaza despre sedinta in care a fost anuntat de noile sale responsabilitati, ce parere a stranit aceasta in randul colegilor, cat de dezamagit a fost Popescu pentru ca nu a primit el acest job si ce zambete admirative i-au adresat colegele de la contabilitate. Eventual, te invita in oras sa sarbatoriti succesul „vostru” si sa faceti planuri pentru noua era in care va intra relatia voastra.
Si iata ca cele doua saptamani au trecut cat nu ai fi crezut de repede prinsa in febra pregatirilor si il conduci la tren fluturind din mana „la revedere, ne vedem vineri seara”.
Te intorci acasa, in cuibusorul vostru, dai drumul la televizor mai tare ca de obicei, incercind sa alungi linistea instalata de la plecarea lui. Adormi soptind la telefon „si mie mi-e dor de tine” si te trezesti a doua zi grabita sa nu intarzii la locul de munca. Trece si prima saptamana, intre telefoane si e-mailuri pline de tandrete, si va revedeti vineri seara, imbratisandu-va cu dor si cu emotia regasirii; mai trece o saptamana, si inca una, si tot asa…
Dupa cateva luni esti obosita, aglomerata pana peste cap la birou cu atatea probleme de rezolvat si iti dai seama ca ieri nu a sunat sa iti spuna „noapte buna”, ca vinerea trecuta a trebuit sa lucreze peste program si ca parca nu ii mai este atat de dor de tine.
Intr-o zi nu iti raspunde la telefon, iar cand raspunde, parca e plictisit si nu prea are chef de vorba, dar dupa alte doua-trei zile de tacere, iti spune trist ca „poate ar fi mai bine sa iti continui viata alaturi de altcineva, oricum esti mult prea buna pentru mine”…
Atunci te gandesti doar la „a fost o data ca niciodata”…
Bun… si ce ar fi de facut? Cum sa infrangi toata teama de necunoscut si de nou? Cum sa privesti iar viata ca pe o provocare?
Un prim pas inainte ar fi sa incetezi sa suferi in tacere si sa iti exprimi trairile, nemultumirea si frustrarea (inerente, in acest caz), sa vorbesti cu cei apropiati, pentru a depasi momentele de tristete si sa ai curajul ca, treptat, sa redescoperi bucuriile vietii, sa inveti din nou sa zambesti si, poate, -de ce nu? – sa lasi fiorii si emotiile unei noi relatii sa iti patrunda in suflet.
Sa invatam ca a iubi inseamna in primul rand sa ramanem noi insene, cu bune si rele, sa ne simtim libere, iubite si apreciate pentru ceea ce suntem noi cu adevarat, sa nu dezarmam in fata greutatilor care apar uneori in calea noastra.
Va doresc sa iubiti… iubite veti fi, cu siguranta!
