Suntem mici. Si slabi. Marunti si lasi. Clocim oua de dragon, dar vrem sa crestem pui de gaina. Cu malai grisat chiar, daca se poate, nu cu foc viu. Dragonii ocupa spatiu, sunt teribil de incomozi, nu ne incap pe balconul meschinelor apartamente de bloc comunist pentru care am facut credit la prima casa.
Ne lamentam jalnic. In scrisori, in mii si mii de ore in care ne confesam prietenilor , deasupra a tot atatea cesti de cafea la ore tarzii, in parcuri, pe banci, in conversatii pe messenger si pe facebook, peste tot. Lumea sufera din dragoste. De mii de ani, dintotdeauna. Ne plangem de nerealizari, de vise mari pentru palme mici, de pasiuni ucise brutal, de glaciatiuni cardiace, de pasiuni care se sting incet si fara sa le tina nimeni lumanarea, nu ne impacam, pur si simplu, noi, marii plangaciosi ai universului. Aceeasi poveste in milioane de avatare.
Si ni se pare ca nu exista ardere ca asta, flacara care sa ne mutileze mai rau, flama care sa izbucneasca in asa combustii. Ne uitam hulpavi la filme de dragoste, citim carti de dragoste, dragoste, dragoste, mereu bulimici de dragoste. O mancam, o varsam si o mestecam din nou.
Degeaba.
Azi ma uit la dragoste cu ochiul meu cel rau si o vad ca o hidra. Are un cap la inceput, cand e inca proiectie, umbra pe peretele pesterii pe care ne aruncam scenariile. Si altul apoi, cand rasare soarele si se vad cosurile, acneea, iritatiile, pielea cea roasa de uzura.
Va rog, nu-mi spuneti povestile vechi cu peisajele dinauntru si cu agape-uri care se uita la eros-uri cu ochji cuminti si intelepti. Va spun, e o mare pacaleala la mijloc, cantarul a fost masluit.
Venim la tarabele din piata, consumatori cascati, si suntem convinsi ca vom iubi shakespearian, tragic, monumental, teribil. Dam tarcoale, ne intindem si noi o masuta, dam o comanda, uneori suntem noi insine comanda fericita a cuiva si, cand sa plecam acasa, «stati asa, ca eu n-am loc. Stiti, am o sufragerie micuta, abia incap eu, poate si un pekinez daca mut putin mobila si schimb faianta».
Dupa inerenta targuiala, oricine se da in mod miraculos peste cap si, oricat de mare i-ar fi fost anvergura aripilor, se transforma in pechinez (nu, nu in musca!) se multumeste cu un castronel de Chappy. Pe care il va lipai fericit la nunta care va dura o seara, nu trei zile, ca lumea are serviciu si credite, vergeturi si abonamente la sala. Apoi, vor mai fi vreo doua, trei ocazii in care se vor intinde castroanele. Dupa care, cu totii, evident, vom muri. Separat. Iar Penelopei nu-i mai creste parul.
