Sunt oameni care vorbesc despre arta compromisului. Ca si cum ar fi un mare mestesug aici si o fina maiestrie. Ca si cum ar fi dificil de facut un compromis, ca si cum ar fi o munca migaloasa, plina de riscuri. Sincera sa fiu, ma tot intreb cand mi-a esuat un compromis. Nu tin minte sa se fi intamplat una ca asta. Aici e si pericolul: compromisurile sunt al dracu de usor de facut. Aluneci in ele usor, pe nesimtite. Nimic nu te zgaltaie, esti ca mereu atipit. E confortabil, e la caldurica, nici nu-ti dai seama cand ti-ai pus manusile de pasla total hidoase, dar protectoare ale compromisului. Asa ca nu, compromisul nu presupune nicio arta.
Iar cel din amor nu face nicio exceptie. S-o recunoastem. Uneori nu putem avea iubirile alea MARI. Alea care ne dau foc intestinelor si le recreeaza a doua zi, pentru a le incendia din nou, spre seara. Nu putem pune mana pe carnea lor, nici macar nu miscam un deget, constienti fiind de imposibilitate, de necuviinta. Si stam cuminti, potoliti. Ne mai strapunge un fior, ne mai curenteaza o emotie, ne mai zdruncina o amintire sau un gand formulat in parti infinitezimale. Dar asta e tot.
In restul timpului insa, cand nu suntem in arsita si nici in zapezile polare, trebuie sa ne aflam totusi undeva. Sa avem, ca vulpile, un culcus. In care sa ne inghesuim cu cineva. In care sa facem cartofi prajiti si sa ne cumparam dvd-uri. Sa ne uitam la filme. Sa facem dragoste si uneori chiar si copii. Toate acestea le facem cu iubirea cea mica. Iubirea aflata la indemana, la capul patului, la masa de pranz, intr-o lista de messenger, pe un cont de facebook. Iubirea cea mica e cea fecunda, care va da nastere unor pui vii.
Din cand in cand, iesim din viziuna noastra si aruncam o privire cu coada ochiului catre iubirea cea mare. Iubirea cea mare nu traieste in imediata noastra apropiere intrucat ne-ar spulbera, ne-ar mistui. Intre noi si ea, punem iubirea cea mica si multe alte materiale ignifuge, ridicam ziduri inalte din caramizile hobby-urilor si ale amicitiilor. In noptile cu luna plina, cand iubirea cea mica doarme, zgariem cu unghiile zidul cel ignifug. Facem mici crapaturi si verificam starea iubirii celei mari. E tot acolo, toata rosie si palpitand ca o vrabie ranita in mana vanatorului. Rupem coaja de deasupra, punem o melodie si iata, sangeram usor. Cand iubirea cea mica mai are putin si se trezeste, pansam la loc, umplem fisurile si il intrebam daca punem de-o cafea.
Nu va imaginati ca asta se intampla cu mari suferinte. Ne-am invatat, ne-am obisnuit, compromisul e pentru noi ca dansul ala numit in mod misterios „brasoveanca” de la nunti: e nesfarsit si nu trebuie sa fii un mare dansator ca sa-l practici. E chiar accesibil tuturor. O rochie care ne vine ca turnata, iar daca ne mai ingrasam intre timp, ea e fermecata: are darul de a-si modifica dimensiunile dupa noile noastre contururi.
Iubirea cea mica e ca toata lumea: cand dulce, cand amara. Uneori ne cuprinde in brate pufoase si ne leagana atunci cand avem cosmaruri, soptindu-ne „ssst, iubirea mea, sunt aici, totul e bine„. Alteori, ne pune coarne stupide prin poze. Exista zile cand ne lasa mici cadouri pe perna. Si seri cand ne plange in brate. Si dimineti cand ne lipeste de un perete si face dragoste cu noi icnind usor si uitand cate un suspin pe spatiul dintre sanii nostri. Poate si iubirea cea mica are propriul ei tratat rusinos, propriul ei armistitiu semnat in vreo tara de mana a treia, prin cine stie spelunca de care noi nu stim. Si nici nu vrem sa stim caci e clar de ce ne aflam amandoi aici, pe acest pat, in aceste cearsafuri, in acest cocon, in aceasta pasla, care amortizeaza tot, nu-i asa? Dar totul e bine, totul e cum ar trebui, mecanismele functioneaza.
Cu o jumatate de inima speram sa creasca niste buruieni pe zidul ridicat de mana noastra. Sa nu-l mai vedem acolo, sa nu ne mai zgarie pielea noaptea si sa nu ne mai infiga maracini minusculi in palme. Sa uitam de el. Cu cealalta jumatate, plecam in fiecare noapte si mai lipim o caramida, dam o consistenta mai solida mortarului care il leaga.
Si daca ar fi sa mai clacam cateodata si sa atingem, cu un varf de buze, sau doar sa ni se para ca am atins, iubirea cea mare, si daca ar fi sa ne agatam de coada unei comete, tot ne vom intoarce acasa. Si atunci vom vedea, iarasi, si vom primi confirmarea in sinea noastra, cu o jumatate de lacrima si o jumatate de zambet, cat de bine e sa ai si o iubire mai mica. Si vom face dragoste cu el, si vom plange, iar el nu va intreba de ce. Si e bine. Totul e bine.
