Stiu o fata careia ii place sa arunce bumerangul. De obicei, e pasnica, bea multe cafele caci e hipotensiva, fumeaza pe masura si sufera de insomnii. Undeva, departe, in spatele unui sir gros de cortine, e un baiat. Prieten, dusman, confesor, consilier, comentator de evenimente zilnice si marunte, amant, cu toate cifrurile la el – baiatul imbraca toate aceste camasi caci are conformatia necesara unei asa intreprinderi. Din cand in cand insa, le da jos si bantuie prin lume, cumplit de vulnerabil si cu bustul gol. Departe de ochii sfredelitori ai fetei. Fata atunci arunca bumerangul.
E buzduganul zmeului. Numai ca ea nu stie incotro ii este casa si arunca la intamplare. Doar, doar, o nimeri omoplatul acela perfect, cu scobitura aceea ingrozitor de potrivita. Apoi, isi lipeste urechea de pamant si asculta. Poate se aude galopul inimii venind. Poate e macar bunul simt ultragiat. Revolta marunta a omului sacait. Uneori, se intampla toate astea. Alteori, iarba ramane nemiscata, vantul sta docil in spatele frunzelor si nimic nu tremura. Asteapta ce asteapta, bumerangul nu revine.
Fata atunci ia haine de doliu si arunca trei pumni de tarana. E a 12323-a moarte din anul asta. Ceremonia se cere insa respectata. Sta cate o noapte in fata scrumierei pline si asculta toate melodiile de adio din playlist. Imbogateste pomana cu noi feluri de mancare, imprumutand retete de la alti maestri specialisti intr-ale despartirilor. Ia mortul de mana din amintire si-l plimba prin camera. Acolo unde si-a culcat capul, sanul pe care l-a strans, gropita de care a ras, cana din care a baut ceai. Il asaza la masa si-i spune “Hai, mananca! Adu inapoi mirosul de atunci si gluma de atunci si durerea de atunci, noua si proaspata!”. Stafia lui nu zice nimic, e obedienta si ia forma spatiului in care se asaza.
Apoi, fireste are loc propria ei moarte. Isi insira culpabilizari margele-margele. O vreme functioneaza in virtutea inertiilor indelung exersate. Scrumiera e doar pe jumatate plina, sensurile vietii sunt sfaramate in bulgari ca atunci cand e seceta si pamantul nu stie incotro s-o apuce.
Dupa un timp, vine ploaia. Bumerangul intra in casa, a gasit singur drumul inapoi si s-a asezat in cui. Nu mai face nimeni mare caz pe tema asta, nici macar nu sterge praful care bine n-a apucat sa se aseze. Se sedimenteaza. Si crosetatul reincepe. Fularul prieteniei niciodata incheiat, puloverul pentru vreme rea, cipicii pentru cand se simte singura si doar el arunca din pensula culoare in viata.
Sigur, sunt perioade cand mainile se misca mai putin energic, ravna parca isi pierde din vigoare, iar la capatul celalalt, ochiurile incep sa se destrame. Asta e cel mai grav. Caci ce motiv ar mai avea sa umple scrumiere si ore si aerul dizlocat? Si o serioasa, din ce in ce mai adanca nedumerire. Cuvantul ala temut, abia rotit pe limba: sfarsitul. Cel mai mare final, cortina aglutinanta.
Desi nu exista vreo regula, se crede ca sfarsiturile sunt mereu insotite de tunete, fulgere si vaste bucati simfonice. Nu crede nimeni in sfarsituri cu picatura. Alea sunt sfarsiturile mici, care doar hartanesc povestea pe la colturi, nereusind sa-i aplice insa lovitura de gratie. Sa fie acesta primul caz?
Fata e posibil sa traiasca o dragoste vampirica. Una dintre acelea care nu mor oricate obiecte contondente ai arunca in ele si care nu fac nici cancer niciodata. Iar bumerangul nu joaca niciodata rolul miticului piron infipt in inima.
