Colegul Maximus, care e atat de misogin incat nu pot sa nu ma intreb dac-o fi nascut din femeie, ca restul plebei, sau are vreo sorginte extraterestra, sustinea, mai acum ceva vreme, ca amicitia postcoitala n-ar avea niciun sens, ca e o parascovenie feminista de ultima generatie si ca in spatele ei nu poate sta decat un meschin interes sexual.
Hartuit, probabil, de cohorte de foste, Maximus a pus problema intr-un fel pe care l-as numi superficial, daca n-as presupune ce numar mare de traume trebuie sa se fi adunat in viata lui si cat de greu trebuie sa-i fie sa vada cum femeile revin la el doar in lipsa de ceva mai bun, pentru a-l chinui psihic si a-l abuza ginecologic.
Mai intai, intrebarea e formulata gresit, si de aici multe confuzii. Cuvantul prieten a devenit, de vreo doua decenii, polisemantic, iar aspectul acesta este neglijat. Formularea „Ramanem prieteni cu fostii/fostele prieteni/prietene†ascunde o capcana terminologica: in timp ce prima aparitie a cuvantului prieten pastreaza sensul de baza, desemnand o relatie interumana stransa, animată de afectiune, respect si idei comune, in partea a doua a zicerii, cuvantul prieten este doar traducerea in romana a englezestilor „boyfriend / girlfriend”.
Din cauza aparentei sinonimii, risti sa nu-ti dai seama ca nu poti sa ramai prieten cu cineva cu care nu ai fost niciodata prieten. Chiar daca ati impartit acelasi pat, chiar daca ati fost impreuna la munte sau la mare, ca Brigada Diverse, chiar daca v-ati cunoscut unul altuia parintii, chiar daca ati ajuns sa semnati hartii la Oficiul Starii Civile.
Daca va uitati in jurul vostru, veti constata, cu tristete sau cu cinism, ca in foarte multe relatii lipseste prietenia. Casniciile de pe vremuri, conventionale, erau nascute din ipocrizie sociala. Acum, nu mai e nevoie ca lumea sa te condamne direct si explicit la relatii fortate: te vei condamna singur, din nevoia de integrare, de a intra „in randul lumii”. Asa se face ca amantii, adeseori, nu se au unul pe celalalt nici macar ca prieteni, daramite ca cei mai buni prieteni. Si aproape intotdeauna, acest lucru se datoreaza lipsei de sinceritate a cel putin unuia dintre ei.
O sa risc cateva critici din partea voastra si o sa incerc sa simplific lucrurile la maxim, generalizand :
atractie reciproca + nevoi comune = relatie (de concubinaj);
concubinaj + sinceritate = relatie de prietenie intre amanti (idila);
idila + compatibilitate = poveste de dragoste;
Pun, dupa cum observati, mare pret pe sinceritate. O consider conditia absolut necesara pentru orice poveste de dragoste, fara ea nu se poate merge mai departe. As spune ca sinceritatea e acel comutator care aprinde lumina intr-o relatie. Poti sa stai si pe intuneric si sa ai parte de momente frumoase, desigur, iar cand zilele lungi de vara iti dau lumina lor indelungata vei crede ca nici nu mai ai nevoie de acel comutator, dar intr-o buna zi vei simti forta umbrelor si vei vrea sa scapi de ele. E vreuna din voi care sa nu aiba, totusi, bec in camera?
Multe cupluri renunta foarte usor la aceasta minune a sinceritatii. Adesea se nimereste sa fie mai comod, pentru moment, sa spui cuiva ce vrea sa auda, decat sa risti faramarea micului paradis spunand ceea ce crezi cu adevarat. Si exact atunci pierzi ce vrei sa castigi: din momentul acela, relatia isi subtiaza structura, elefantul incepe sa aiba picioare de paianjen, ca in cunoscuta pictura a lui Dali. Amantii nu se mai iubesc pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce s-au crezut si prezentat a fi. Or, daca norocul nu le surade si au de trecut peste hopuri si ispite, minciuna isi dovedeste picioarele ei scurte.
Frecvent, inainte de a-si minti partenerul, un om se minte singur: asta nu justifica lucrurile, ci doar le complica si mai mult. Asta face ca sentimentele lui sa fie credibile, dar nu sincere.
Si-atunci, se inteleg motivele pentru care ceea ce spunea Maximus e doar o gluma: nu poti sa-ti alegi daca vei ramane sau nu prieten cu fostul, pentru ca, asa cum spuneam, nu poti sa ramai prieten cu cineva cu care n-ai fost vreodata prieten.
Pe de alta parte, si acum poate incepe o noua discutie, e foarte greu sa renunti la prietenia cu un fost, dupa despartire. Maximus spunea ca e o fita, asta. Nimic mai neadevarat, e o obligatie uneori greu de suportat.
Multa lume nu intelege: daca sunteti atat de buni prieteni, de ce nu ati ramas impreuna si ca amanti? Cum vine asta, vorbiti si nu faceti sex? Nu cumva, in spatele prieteniei voastre, se ascund totusi instincte nuptiale refulate? Noii parteneri, mai ales, vor avea clipe de cosmar in fata prieteniei tale cu fostul, pentru ca il vor considera si trata ca pe un pericol, ca pe o stafie infricosatoare, indiferent cat de sincera vei fi tu spunand ca „nu mai e nimic de genul ala”. Si totusi, iti va fi imposibil sa stergi din agenda telefonului – sau din cea zilnica – un om cu care numai tu stii cat de bine te intelegi, pe sfatul caruia pui pret, pentru ca stii ca nu ti-ar dori decat binele. Un om de care te simti legata, pentru ca timpul petrecut impreuna v-a reglat sufletele pe aceeasi frecventa si cu care ai ajuns sa semeni atat de mult, incat nici nu-i de mirare ca nu va mai puteati completa unul pe altul.
Asa ca, daca auziti pe cineva sustinand ca a cunoscut iubirea, dar nu mai e prieten cu persoana respectiva, sa stiti de la bun inceput: se minte singur.
