Calificativul de nimfomana se atribuie, mai ales pe plaiurile mioritice, in contexte peiorative, ca insulta. Cel care-l utilizeaza o face atunci cand se refera la o femeie cu un apetit sexual mare. Prea putini constientizeaza ca nimfomania este o boala, o tulburare psihica greu de definit, insa resimtita ca o mare suferinta. De asta putem fi siguri.
Termenul vine din greaca, de la „nimfa” (divinitate feminina)) si „manie”. In DEX, cuvantul este definit ca „stare patologica la femei si la animalele femele, manifestata printr-o excitatie sexuala exagerata”, iar sinonimele oferite sunt „estromania” si „metromania”. Dincolo insa de definitii, notiunea de nimfomanie ramane una vaga din simplul motiv ca este greu de masurat un apetit sexual, este greu de precizat care sunt parametrii normali.
Ceea ce inseamna „normalitate” in domeniul sexualitatii este un element destul de alunecos, el variind de la o epoca la alta, in functie de conventiile sociale si de prejudecati. Din acesta cauza, este extrem de dificil de dat un diagnostic de nimfomanie, daca specialistul se bazeaza numai pe cuantificarea apetitului sexual.
Dincolo de acesta insa, mai semnificativ ni se pare altceva: nimfomania este legata de o stare de insatisfactie continua, in ciuda numarului mare de parteneri si a contactelor sexuale repetate. Asadar, simptomatologia nimfomaniei nu se centreaza in jurul ideii de numar mare de raporturi sexuale, ci in jurul insatisfactiei, suferintei, frustrarii. Actul sexual nu aduce cu sine usurarea simptomelor, ci doar nervozitate si nevoia de a-l repeta. S-a incercat, de altfel, in unele cazuri, inlocuirea termenului de „nimfomanie” cu cel de „dependenta de sex” sau „hipersexualitate”.
In viata unei nimfomane, toate celelalte capitole (familie, viata profesionala, hobby-uri etc) sunt prejudiciate. Cel mai adesea, se instaleaza depresia, iar ameliorarea trebuie cautata la psihoterapeut, medicamentatia neavand decat rolul de a usura simptomele. Se practica atat psihoterapia de grup, cat si cea individuala. Specialistul poate determina, impreuna cu pacienta, cauza adictiei sexuale, originea comportamentului sau si o poate ajuta sa se „deculpabilizeze”. De multe ori, cauza este un complex de tip oedipian, teama de a nu fi abandonata, un respect de sine scazut, un complex de inferioritate.
In general, publicul este prost informat asupra a ceea ce presupune nimfomania. Exista barbati care sustin, in mod stupid, ca si-ar dori o nimfomana in viata lor. Ceea ce ei ignora este suferinta acestor femei, insatisfactia lor totala. Sexul este total golit de emotii, impersonal. Nimfomania este o afectiune psihica si trebuie tratata ca atare. Ea nu are legatura cu numarul de orgasme (de fapt, in cele mai multe cazuri, climaxul este extrem de greu de atins), placerea nu intra in ecuatia nimfomaniei, ci doar cautarea ei perpetua, obsesiva. In niciun caz, o femeie cu un apetit sexual ridicat nu trebuie catalogata ca fiind nimfomana. Problema acestei afectiuni se pune in momentul in care femeia nu-si poate controla dorinta sexuala, cand devine agresiva, cand pentru a si-o satisface, poate deveni periculoasa pentru ea sau pentru altii, cand apetitul ii afecteaza viata sociala, ducand la izolare si marginalizare. Exista femei care si-au pus casnicia in pericol, care si-au pierdut locul de munca, ba chiar si cazuri in care au fost aduse in fata unui tribunal. Credem ca, in acest punct, este clar ca o femeie care are pur si simplu o viata sexuala activa, o imaginatie erotica debordanta si o lipsa de inhibitii corespunzatoare nu poate fi catalogata ca suferind de nimfomania. Hipersexualitatea se refera, mai degraba, la modul in care sexul ne afecteaza celelalte zone ale vietii noastre, in mod negativ. Nimfomania este, daca vreti, un fel de bulimie a sexului. Or, este vreodata o bulimica fericita? Sau se bucura ea, cu adevarat, de arta culinara?
In trecut, nimfomania era considerata ca fiind o afectiune organica, nu psihica. Iar modul in care „medicii” acelor timpuri intelegeau s-o trateze era dintre cele mai crude, mai inumane. Astfel se proceda la internari fortate, la mutilarea organelor genitale ale femeii, la extirparea clitorisului sau a ovarelor, la indepartarea si izolarea sociala a femeii suferinde. De exemplu, baronul Richard Von Kraftt Ebing, psihiatru austro-ungar, o considera o boala grava, fatala.
Unii specialisti refuza sa catalogheze nimfomania ca fiind o boala, definind-o mai degraba ca un sindrom. Societatea de multe ori catalogheaza cu prea multa usurinta. Astfel, citim in presa mondena ca o vedeta precum Lindsay Lohan este nimfomana. Cine o califica astfel? Fostul ei prieten. Acelasi lucru s-a spus si despre regina Isabel a II-a a Spaniei sau despre sotia lui Claudiu, imparatul roman. Cine poate afirma insa astazi cu certitudine ca asa au stat lucrurile? Aceste femei au fost calificate drept „nimfomane” luandu-se in considerare numai faptul ca au avut un numar mare de parteneri. Prejudecatile ne fac sa privim o femeie care are relatii pasagere, de scurta durata, sau care are mai multi parteneri, drept „nimfomana”, drept o persoana care incalca legile firii, drept o deviere, in timp ce un barbat care face acelasi lucru este mai degraba incurajat, el fiind considerat ca viril, potent, Don Juan etc.
Se pare insa, fapt mai putin cunoscut, ca exista si un echivalent masculin al nimfomaniei, numit satiriazis, caracterizat prin aceeasi hipersexualitate copulativa. Termenul vine de la cuvantul grecesc „satiros”, „satir”, un semizeu al mitologiei grecesti. Satirul era infatisat ca avand un corp uman, dar acoperit de par, cu coarne si picioare de tap. Era simbolul instinctelor, a ceea ce este primar in noi, brutal, de controlat.
