Un alt dicton care patroneaza scena amorului contemporan ne spune ca acum, in sfarsit, dupa milenii in care ne-au fost depuse la picioare, in mormane incomensurabile, flori, animale vanate, recolte intregi, blanuri de animale si, mai nou, diamante, cu varianta lor mai ieftina Swarovski, ei bine, dupa toate acestea, avem in sfarsit dreptul sa facem si noi acelasi lucru pentru ei. Cu alte cuvinte, sa demaram noi operatiunile ingrozitor de complicate ale „avansurilor”. Sa le facem curte.
Recunosc, am anumite reticente in a ma transforma peste noapte din prada in vanator. Pana acum, fluturarile din gene si miscarile unduioase ale soldurilor erau momeala, acum m-as vedea nevoita sa le transform in arc cu sageti, in intepatura veninoasa, dar, vai, atat de eficace.
Ceea ce ma intreb eu insa: sunt ei oare pregatiti sa ne vada inhatandu-ne tolba de vanator si iesind la vanatoare pe strazi? Cu alte cuvinte, sunt ei gata sa se transforme in vanat, sa renunte la rolul lor legitimat de milenii de practica si de rezultate excelente? Stiu ca revistele glossy spun ca da si ne indeamna, ne dau ghionti ascutiti in coaste, sa incercam, sa fim independente, sa le aratam ca stim. Asa spun ele. Poate or avea dreptate. Dar, din ce vad in jurul meu, din experienta practica si nemijlocita, din schimburile cu cealalta tabara, as zice ca lucrurile nu stau tocmai asa. Desigur, nu pledez nici pentru o femeie neputincioasa, care sta in gura pesterei si scruteaza zarile cu ochii plansi in asteptarea masculului izbavitor. Nu, suntem departe de a mai fi acele printese suave, care lesinau cand aflau ca o verisoara de gradul al saptelea pe care nu o mai vazusera de 16 ani, trei luni si douazeci si opt de zile facuse pojar chiar inainte de marele bal al urbei!
Dar nici nu sunt convinsa ca putem fi amazoane, in adevaratul sens al cuvantului, vanatori cu norma intreaga!
De ce? Pentru ca in jurul meu femeile agresive, femeile care tin pusca la vedere si prezervativul pe masa, pierd. Prazile lor fug, se ascund in gaura de sarpe si nu mai scot nici macar nasucul de acolo, nici pomeneala sa mai puna si altceva la bataie. Imi pare rau sa va dezamagesc, dar sunt convinsa ca statistica imi da dreptate.
Jocul seductiei se danseaza dupa o schema ceva mai complicata. Pasii de dans nu urmeaza un singur ritm, ci mai multe. Trebuie sa abordam mai multe roluri, mai multe masti, pe care sa le schimbam insesizabil. Caci ei nu trebuie sa se „prinda”. Sau, daca se prind, jocul nostru sa fie atat de inteligent incat ei sa nu fie capabili sa precizeze momentul in care li s-a parut ca e ceva putred la mijloc. „Hmm, parca e ceva ciudat la fata asta. Ups, nu, m-am inselat, e absolut fermecatoare. Vreau sa ma insor cu ea!”. Iarasi, uitandu-ma in jur, cel mai mult succes si profit pe piata amorului par sa-l aiba intreprinzatoarele cu aparente de victima, de prada, dar cu mobiluri de vanator. Demoazelele care par prada inocenta cu ochii mariti de emotie, dar au o ditamai bazooka la spate. Stiu ca suna a cliseu, dar, credeti-ma pe cuvant, functioneaza. Le lasa lor blazonul de vanator, ei se simt bine, mandri de ei, virili nevoie mare, iar ele sunt de fapt cele care poseda o gheara de fier invelita armonios intr-o manusa de catifea.
Lor le e frica de printesele razboinice. Agresivitatea intalnita la sexul opus ii pune pe fuga. Nu le place decat cea jucata, cea simulata, nu cea autentica. Am prietene care s-au saturat de tot hatisul intalnilor, al cuvintelor cu multiple intelesuri, al jocului de-a „eu ma fac ca nu te vreau, tu te faci ca ma convingi”, al regulilor cu „nu o face in prima seara desi stii sigur ca o sa o faci maine”. Si si-au luat inima in dinti. Au inceput sa lanseze ele invitatii. Sa lase mici semne in cutiile postale. Semne ale trecerii lor pe acolo. Sa sune. Sa le spuna clar si raspicat „Imi placi. Te doresc”. Rezultatul: indivizii, cei mai multi dintre ei, in orice caz, au fugit. S-au evaporat. Din fiinte vii si miscatoare, s-au transformat in cadavre ale indiferentei. Asta in cazul in care nu au devenit muti de-a dreptul. Dar nici macar muti in fata lor. Ci undeva departe, poate ca au schimbat si cartierul, au obtinut un ordin de restrictie si le-au catalogat pe amicele mele drept „hartuitoare”. Desi nu facusera altceva decat sa adopte un comportament pe care ei l-au practicat de milenii si fara de care nu am mai fi perpetuat specia decat cu ordin de la stapanire.
Totodata, stim ca lor le place jocul. Dar suntem nevoite sa admitem faptul ca le place jocul atata timp cat ei arunca manusa. Daca le-o aruncam noi, manusa este lasata sa zaca pe jos, sa putrezeasca acolo. Si sa nu va inchipuiti ca rolul de prada e mai putin obositor decat cel de vanator. Pentru ca nici asa nu putem alerga in linie dreapta. Ci mereu in zig-zag, facand ocoluri generoase ca ei sa ne admire din toate partile, sa vada ca meritam sa alerge dupa noi. Cu toti ogarii simturilor pe urmele noastre, amusinandu-ne. Si avand grija sa pasim gratios in tot rastimpul asta. Ca daca nu se intampla asa, parca vad ca adoarme vanatorul pe undeva, prin vreo poiana, la umbra unui stejar, pierdut intr-o conversatie uber-intelectuala cu vreo pastorita. Uf, am obosit numai gandindu-ma la asta…
Asadar, ce facem? Imbratisam modelul agresiv, emancipat, direct? Modelul de atac frontal sau o luam pe alte rute, fofilandu-ne ca pana acum, disparand din raza lor vizuala, aparand mai apoi in timp ce simtim clar un penis atintit spre noi? Iesim la lupta sau fugim, intorcand din cand in cand capul in spate ca sa ne asiguram ca nu am ramas fara urmaritori?
