De cate ori nu i-ati adresat intrebarea de mai sus si nu v-ati izbit de pseudo-raspunsul „La nimic.”? De ce spun „pseudo-raspuns”? Pentru ca niciuna dintre noi nu il crede atunci cand ne spune, pe o voce plata, egala sau, din contra, deja iritat, „la nimic:. Nu putem concepe ca nu se gandeste la ceva. E imposibil. Noi avem tot timpul ceva in minte si nu spunem „la nimic” decat atunci cand fie nu avem chef de conversatii prelungite, fie ascundem ceva, fie nu dorim sa divulgam motivul care ne facem sa plutim cu privirea peste obiecte si chiar peste el, partenerul nostru de viata.”Nimicul” acesta are, de obicei, conotatii negative pentru noi. Cand auzim de el, desi cel putin la nivel semantic, are o incarcatura nula, incepem sa ne temem de ce e mai rau si el ia forme dintre cele mai „cuprinzatoare”, in mod paradoxal. Uram cuvantul asta, uram vidul pretins, uram scormonirea care urmeaza invariabil, cautatul de semne, descifratul de atitudini.
De obicei, dupa ce primim raspunsul asta, dupa ce ni se blocheaza accesul in sufletul lui si pe coclaurii pe care mintea lui haladuieste, urmeaza o alta intrebare, chiar daca de cele mai multe ori nici nu mai apucam sa o formulam, autocenzurandu-ne: „Ma mai iubesti?”. Cred ca acestea doua („La ce te gandesti” – sondarea starii lui rationale – si „Ma mai iubesti?” – sondarea starii lui afective) sunt printre cele mai insuportabile pe care le putem articula. Insuportabile pentru ei, legitime pentru noi.
Suntem nesigure. Si totul pare sa ne hraneasca aceasta nesiguranta. Testosteronul pe care il au inzecit, cel putin, fata de noi si care ii indeamna la acuplari numeroase si la asigurarea necesarului de mostenitori cu femele cat mai multe si mai robuste. Oxitocina pe care noi o avem in belsug si care ne leaga de ei cu lanturi de afectiune si tandrete, sporindu-ne nivelul atasamentului. Societatea care-i stimuleaza in sensul cuceririlor si a nepasarii. Educatia de macho pe care o mama inconstienta le-a furnizat-o. Nebuniile care-i apuca uneori si care ni-i fac total straini. Toate astea creeaza senzatia unui taram minat pe care trebuie sa pasim cu prudenta.
De aceea intrebam mereu „La ce te gandesti?”. Pentru ca, din nefericire, inca nu s-a inventat un detector, un produs al stiintei si tehnologiei moderne, care sa ne avertizeze in mod infailibil in legatura cu punctele-problema. Nimic nu bipaie, nimic nu clipoceste. Si atunci suntem nevoite sa facem verificari permanent. Sa chestionam. Si nu ne dam seama ca, din pacate, cu cat sapam mai mult, cu cat cream mai multe musuroaie de cartita, cu atat aflam mai putine. Sau, daca ne dam seama, nu ne putem abtine. Tot dansul acesta seamana cu miscarea unui cobai pe o rotita intr-o cusca. Este total neproductiv, dar nu ne putem stapani.
La inceputul unei relatii, el nu se gandeste niciodata „la nimic”. Nimicul asta ingrat incepe sa-si faca aparitia odata cu rutina, e mijlocul lui de evadare, e usita pe care o deschide catre ceva ce noi nu percepem si nu vedem. „La nimic” ascunde o lume intreaga. Poate sa nu fie nimic important, doar un raspuns dat din plictiseala si comoditate, sau poate sa fie orice. „La nimic” e periculos si nu stim inca sigur cu ce arme ar trebui sa-i venim in intampinare, da toate alarmele din noi, trezeste toate suspiciunile.
Nu exista numai un mister feminin, ci si unul al lor. Suntem doua specii diferite, de la biologie pana la modelele sociale care ne sunt inoculate. Functionam diferit, avem nevoie de lucruri diferite, adresam intrebari diferite. Atunci cand aflam, de pilda, ca am fost inselate, primul lucru pe care il intrebam este „O iubesti?”. In noi se rupe ceva, in ei se ridica ceva. La noi, prabusirea este in sine, interiorizata, la ei este vorba de o iesire, de ceva exterior. Nevoia noastra constanta de afectiune ne tulbura demersurile. Raportam totul la sentimente. Totul comunica la noi o stare a inimii, totul este infestat, contaminat de „simtire”. Si cum „simtirea” este greu de contabilizat, relatiile noastre sunt deosebit de sinuoase, totul ne scapa printre degete si atunci incercam cu disperare sa prindem ceva, sa traducem intr-un limbaj descifrabil ceea ce nu poate fi descifrat.
Dupa o vreme, incetam sa cautam raspunsurile reale la curiozitatea lui „La ce te gandesti?”. Obosim. Renuntam. Daca mai intrebam, o facem in virtutea unor mecanisme ale rutinei. Nu ne mai intereseaza neaparat adevarul. Intrebam, oarecum, din datorie, si ca sa aratam ca ne mai pasa cat de cat. Apoi, incetam cu totul. Nu ne mai intereseaza la ce se gandeste el pentru ca, acum, avem noi la ce ne gandi si asta ne umple suficient. Ca el nu se gandeste la noi nu mai cantareste la fel de greu pentru ca noi insene nu ne mai gandim la el. Partitura nu se mai canta la doua maini asa ca nu ne mai pasa daca el nu tine ritmul, daca ramane in urma sau o ia inainte. Cantam in spatii diferite, cu public diferit.
