Am un mare defect: mi-e greu sa cer iertare. Stiu ca am gresit, fac o mutra spasita, ma mut de pe un picior pe altul, ma mai fatai, imi mai rasucesc o suvita de par, ma mai trag de degetul mic, zambesc tamp, fac orice, numai sa nu pronunt cuvintele alea. Cand vad ca situatia e mai grava si gesturile mele enumerate mai sus nu o salveaza, fiind nevoita sa imi rasucesc limba si sa pronunt cuvintele magice, simt cum sap o groapa cu buzele sub picioarele mele si pic in ea cu viteze supersonice. Desigur e o iluzie, pentru ca doua secunde mai tarziu, ma gasesc tot acolo, asteptand, cu inima mai stransa decat o smochina stafidita, reactiile.
De ce ne e atat de greu sa ne cerem scuze? Sau sunt eu singura care simte asa? De ce lucrurile nu functioneaza matematic, stiintific, de ce se ivesc mereu tot felul de obstacole? Ok, stiu am dat-o in bara, am falsat, am cantat aiurea, am incurcat ritmurile, m-au dus pe carari gresite, m-am pierdut, am petrecut o groaza de timp pe coclauri. Acum m-am intors. Nu se vede cat sunt hainele mele de prafuite? Nu vezi cum atarna atele pe mine? Nu sunt indeajuns de zdrentuita? De ce mai trebuie sa iau si cuvantul in aceste conditii aprige? De ce trebuie sa stau sa vanez cuvinte, in cautarea celor potrivite, sa imi lustruiesc pantofii cand pingelele imi sunt tocite oricum?
Multe dintre voi veti spune ca e o chestiune de orgoliu. Ca eu nu imi constientizez pe deplin vina, ca nu imi asum cu totul greseala si ca din aceasta cauza refuz sa articulez. Insa ceva din mine imi spune ca va inselati. Ca nu e doar asta. Ca trebuie sa mai fie si altceva. Un complex poate, dorinta de a nu semna cu mana si cu gura mea pecetea inferioritatii mele intr-o anumita situatie. Culmea e ca atunci cand reusesc sa scap basma curata, adica atunci cand reusesc sa ma fofilez fara sa spun „iarta-ma”, nu ma simt usurata. Ma simt chiar mizerabil. Ca si cum as fi trisat, ca si cum as fi copiat la un examen la care, desi stiam toate raspunsurile, am dat foaia goala din simplul motiv ca profesorul ma privea fix in ochi.
Pentru ca undeva, in capsorul meu, clipoceste un anumit tip de ideal. Si anume acela al nobletei. Sunt indragostita de ideea unor scuze demne, mustind a verticalitate. Eu, cand imi cer scuze, simt ca ma micsorez in fata lui. Gata, am spus-o, e urat, dar asta e. Pe de alta parte, ma topesc cand vad in ecranizari cum isi cereau scuze eroinele lui Jane Austen, de pilda. Fetele alea nu intrau deloc la apa. Faceau un scurt rezumat, isi spuneau istoria intr-un mod fermecator, fara justificari inutile si lamentari. Si apoi, gata, erau stralucitoare, nou-noute, ca scoase din cutie. Nu sifonate, cu ochii rosii si cu mainile frante, ca mine. Desigur, nici nu asteptau sa vada reactia lui. Ieseau pe usa cu rochiile lor tepene care scoteau fosnetul acela atat de drag mie.
Eu nu beneficiez de o asa recuzita. De aceea, scuzele mele sunt scancite, soptite, cu o dictie absolut ingrozitoare. Si sa ma fereasca Dumnezeu ca el sa nu auda ce bolborosesc eu acolo, in lumea mea subacvatica situata la leghe departare. Pentru ca mi-ar cere sa repet si asta ar fi pentru mine ca si cum as avea o rana, as fi turnat deja sare pe ea si acum ar veni Mos Craciun, voios nevoie mare, care, in loc de cadou, ar goli cu pipeta o sticla de otet. Deci, asta e cea mai mare temere a mea. O fac o data, dar, pentru numele tuturor celor patru apostoli, nu-mi cereti sa o repet!
Desigur, mi-e mult mai usor cu ceilalti. Nu foarte usor, dar reusesc, pronunt propozitiile pana la capat, nu mai las cuvinte anapoda atarnandu-le in coada. Am aceasta galusca fierbinte in fata ochilor, o iau si o inghit pe nemestecate. Ma mai ard, dar e ok, ma duc in alta parte sa-mi rearanjez tinuta si sa-mi oblojesc ranile. In iubire, insa nu merge la fel.
Toate se desfasoara sub ochii lui, iar galusca uneori nu mai e galusca, ci e un dovleac, un pepene mutant si nu-l poti ingurgita dintr-odata. Si stai, acolo, la masa, cu el in fata ta, si esti nevoita sa rumegi in prezenta lui si a ochilor lui care sunt pregatiti sa-ti devoreze scuzele pe care le nasti in chinuri groaznice. Iar, daca se lasa cu arsuri si indigestii, tot in fata lui vor avea loc ingrijirile „medicale”.
Si zau ca uneori as pleca intr-o padure, mi-as sapa cu unghiile o vagauna si mi-as captusi-o cu floricele si carti de poezii, bune de pansat buze ranite. Jur ca as face-o daca n-as sti ca trebuie sa ma intorc. Si, bineinteles, sa-mi cer scuze pentru actul meu total necugetat.
Dar daca as trimite un bilet? Si un buchet de flori? Si o cutie de trufe?
