Da. E adevarul gol-golut. Dati cu pietre si cu servetele in mine. Asta e. N-am ce face. Cand vad un barbat care se face covrig in fata mea, care-si ia genunchii in brate, ma topesc ca inghetata sub canicula de afara. A nu se intelege ca orice smiorcait imi muta inima cativa centimetri mai incolo. Nu. In cazul asta, tin sa pastrez suprematia si sa fiu cea mai mare consumatoare de batiste din casa.
Si totusi. Plansul masculin e cu totul altfel, are un parfum naucitor, imi matura sufletul si imi da cu el de toti peretii. Poate pentru ca e rar si poate pentru ca senzatia de sfarsit de lume pe care o aduce cu sine e unic.
Trebuie s-o recunoasteti: barbatii nu plang toata ziua. Ei nu se smiorcaie la filme. Plansul e din toata carnea, cand e la ei, si din cauza asta am senzatia ca se dezintegreaza sub ochii mei, ca se sparg ca o vaza si impulsul e sa adun bucatile la loc si sa-i fac bine. Pe loc. Sa pup si sa treaca, desi stiu ca nu va trece. Caci diluviul nu e o biata ploaie de vara. Doar ca nu stiu ce sa fac. Cum sa reactionez altfel. Topai ca o vrabiuta in jurul lor si, asa zguduita cum sunt, ii iau in brate. Treaba asta se termina adesea cu o partida de sex. Iata, am spus-o. Nectar peste glande, sex cu ochii larg deschisi si umezi.
O vreme m-a mirat treaba asta. Cum de carnea isi reclama drepturile tocmai atunci si ma gandeam daca n-o fi vreun semn de mare nedelicatete din parte-mi. Apoi, m-am impacat cu ciudatenia si am gasit si o explicatie (pseudo)intelectuala: eros si thanatos. Pai, cum sa uit de prietenii nostri greci? Mare dreptate aveau. Plansul masculin e o experienta ultima. E o pendulare pe marginea unui hau, e leganatul pe marginea prapastiei. E timpul care sta, e realitatea suspendata. Iar eu devin greutatea care se asaza pe celalalt taler al balantei, incercand sa restabileasca ordinea. Sa stiti ca functioneaza.
Sexul ii trage cu picioarele pe pamant inapoi, pe lumea asta. E infuzia de viata, e semnul facut cu mana, e “stai aici, stai cu mine, nu pleca”, e senzatia care inerveaza din nou tesuturile.
Pe aici umbla vorba ca barbatii adevarati nu plang. Ca dauneaza grav masculinitatii si ca ar fi indicata chiar o inhibare pe cale chimica a glandelor lacrimale. Credeam si eu mitul asta pana acum ceva vreme. Pana cand am descoperit frumusetea unui barbat plangand. Opera de arta cu atat mai pretioasa cu cat e efemera si nu se stie cand te mai nimeresti in preajma-i. Si am mai descoperit ca, la fel ca in cazul homofobilor, nu plang cei care strang rau din dinti de teama ca putina apa sarata in coltul ochilor le-ar inmuia erectiile. Adica, cei slabi. Heterosexualii siguri pe ei n-au niciun fel de retinere in a purta haine fistichii. Si nici nu isi simt amenintata viata sexuala de preferintele altora. Nu se apuca niciodata sa tina discursuri despre faptul ca “aia” ar fi impotriva firii, facandu-se ca nu vad faptul ca nici sexul oral, de exemplu, nu e tocmai pe placul firii si nu ajuta procreerea.
Revenind, amestecul de slabiciune si forta, de supunere si “luare in posesie” e unul dintre cele mai dulci. Pentru voi e la fel?
