Mitul iubirii unice continua sa fie si in zilele noastre un ideal. Pana cand moartea va va desparti, ne promit filmele si preotii, ne-o promitem si noi. De multe ori insa, ne desparte altceva sau altcineva, iar uneori nu reuseste s-o faca, iar noi izbutim sa incheiem macar un armistitiu temporar cu o afectiune divizata. La intrebarea „poti iubi doua persoane in acelasi timp?”, primul impuls consta intr-un refuz categoric. Daruirea, implicarea, angajamentul sunt exclusiviste. Dedicate unei singure persoane. Simpla idee ne suna a inselatorie, a perversiune. Nevoia de siguranta, de fidelitate isi arunca inca ancora adanc in inimile noastre.
Cu toate acestea, sunt din ce in ce mai dese cazurile de femei sau barbati care pretind ca au sufletul impartit in doua. In doua jumatati supradimensionate, supresaturate cu iubire. Morala clasica ce statea la baza visului pur al monogamiei incepe sa se clatine. Ni se intampla din ce in ce mai des sa avem impresia ca suntem pe cale de a iubi doua persoane. Sigur vocabularul pe care-l utilizam pentru a ne referi la cele doua relatii poate sa fie diferit. „E doar o toana”, „nu ma pot abtine”, „tentatia e prea mare”, „pe X il iubesc, la Y tin foarte mult”.
In comediile sau in vodevilurile de pe timpuri, trio-ul conjugal era un grup de personaje omniprezent. Erau mereu burghezul sau negustorul, sotia si amanta. Nu se vorbea despre asta, dar de indata ce sotia parasea scena, cei doi se imbratisau, se priveau sagalnic, suspinau de dor. In acelasi timp, nu prea se punea problema ca negustorul sa divorteze. Iubirea cealalta era un fapt tinut in umbra, dar nu mai putin real. Azi putem auzi femei sau barbati care spun: „Cu X am simtit asta, cu Y este altceva”. Dar nu pot preciza motivele sau in ce consta acest altceva.
De multe ori, avem impresia ca cei care spun ca iubesc doua persoane sufera de un fel de lacomie, de egoism, ca nu-si pot refuza nimic. Si atunci iubirea incepe sa capete chipul nazuros al capriciului. In acest caz, se poate vorbi si de o scindare, caci, sa nu uitam, exista tot atatea sexualitati cati indivizi. Cu X sunt asa, cu Y sunt altcineva. Iar aceasta afirmatie este perfect adevarat. Sinele este impartit in doua si imbraca vesminte diferite. Poate aici este cea mai mare tentatie. Nu neaparat in dorinta de diversificare, in dorinta de a gusta si alt fel de desert, cat in atractia unei alte personalitati. Vreau sa ma vad pe mine sub alt chip, de fapt sunt interesat/ a de schimbarea mea, nu a partenerului. Timida cu X, indrazneata cu Y. De multe ori, ceilalti actioneaza ca niste catalizatori si atunci suntem indragostiti mai degraba de dorinta in sine decat de obiectul ei.
Daca aceste relatii duale au fost mult timp apanajul barbatilor, acum din ce in ce mai multe femei adopta acelasi comportament. Asta tinde sa dovedeasca faptul ca numai istoria si conditiile sociale deosebite au stat la baza „fidelitatii” si nu neaparat o structura psihica diferita in profunzime.
In piesele de teatru, in romane sau in filme, creatorii lor aleg sa rezolve impasul trioului conjugal de obicei in mod tragic. Unul dintre personaje moare, mana divina intervine, iar echilibrul este restabilit. Din fericire poate, in realitate nu se intampla la fel. Unii reusesc sa iubeasca doua persoane o perioada indelungata fara ca tragicul sa aiba vreun amestec. Pur si simplu, apare un moment cand unul dintre protagonisti renunta, iese din scena, iar una dintre iubiri moare astfel din cauze naturale, sa zicem. Nu asasinata, nu pedepsita de gratia divina. Ci ca oricare alta relatie umana.
Mi-am intrebat una dintre prietene si am incercat s-o inteleg. Intr-o zi, mi-a spus ca, in cazul unuia dintre iubiti, este mama, il protejeaza si are grija de el, iar in cazul celuilalt ea este cea aparata. Fuge de responsabilitatea primei relatii, gasindu-si adapost si putere in bratele celui de-al doilea. A doua iubire devine izvor, hrana pentru prima. Recunoaste ca nu poate alege, iar din aceasta cauza nu-si poate face planuri de viitor cu niciunul dintre ei. Uneori, cand se simte coplesita de vinovatie, de incapacitatea de a alege, de a renunta la mitul barbatului ideal, de faptul ca nu stie ce isi doreste, spune ca simte impulsul de a-i parasi pe amandoi.
Intr-o alta tara, in timpul unei calatorii, am cunoscut o frantuzoaica ce-si impartea viata intre sotul ei, Jules, si o iubita, Constance. Nu-si descoperise latura homosexuala decat dupa ce daduse nastere celor trei copii. Sotul stia, avea la randul lui o relatie extraconjugala. Prietenilor de familie le era greu sa inteleaga, il compatimeau mereu pe Jules, sotul ei. La fel se intampla si cu cercul de amici gay, carora le parea rau de Constance. Cei doi insa o asigurau ca sunt fericiti. Constance se si mutase de curand vis-a-vis de ei. Din cand in cand, isi petreceau timpul liber impreuna, ca o mare familie. Uneori Caroline simtea ca este pe punctul de a claca. Dar asta n-o facea sa spere ca intr-o buna zi va putea spune pur si simplu: „Il iubesc pe Jules si o iubesc pe Constance”.
