1. Filmul de la care pornim discutia
„Izvorul femeilor” (La source des femmes, 2011 tarziu) e un film de Radu Mihaileanu (nimic altceva nu e romanesc in film), un film modest dupa gusturile mele (adica nu e chiar pierdere totala de vreme), un film insa care va fi considerat minunat de majoritatea spectatoarelor.
E din cauza temei abordate. Desi sunt extrem de misogine in cercurile personale, femeile devin foarte sensibile la teme care tin de conditia generala a sexului slab. Iar filmul lui Mihaileanu, punand in discutie situatia femeii in societatea musulmana, va atinge aceste coarde sensibile ale Occidentului obisnuit deja sa trateze egalitatea intre femei si barbati (si drepturile omului in general) ca pe un dat al naturii.
Povestea filmului (nu e niciun spoiler, pentru ca singurul fir narativ se asaza in matca inca din primele minute, asta fiind unul dintre minusurile productiei) e ca intr-un satuc de munte de undeva din Maghreb, traditia, veche de sute sau mii de ani, spune ca femeile sunt obligate sa aduca apa de la singurul izvor existent, situat la capatul unui drum lung si greu. Cata vreme barbatii satului au fost ocupati cu ceva (munca sau razboi), traditia a fost corecta. In momentul de fata insa, nu exista nici razboaie si nici locuri de munca, asa ca barbatii, leneviti, pierd vremea band ceai si barfind in prispa casei. Femeile au ramas in continuare cele care trebuie sa aduca apa, iar din cauza drumului greu, multe dintre ele au suferit accidente – asa cum i s-a intamplat Leilei, personajul principal al filmului. Ea a pierdut o sarcina si a ramas stearpa din cauza asta, nemaiputand satisface pretentiile unei comunitati in care numarul copiilor e un semn de forta si vitalitate. Iubita de sotul ei, Sami, invatatorul satului, si beneficiind de educatie, Leila decide sa schimbe aceasta traditie si sa oblige barbatii sa aduca apa – sau, cel putin, sa-si dea silinta pentru realizarea unei conducte. Singura forma de santaj posibila este sexuala: femeile decid sa nu-si mai indeplineasca sarcinile matrimoniale decat dupa ce chestiunea apei va fi rezolvata. Greve de l’amour – zice Mihaileanu – reproducand titlul unui film frantuzesc din 1991, cu un subiect extrem de asemanator – insa nu poate fi vorba de o greva a dragostei, fiindca dragostea apare intamplator in mariajul musulman. Cele mai multe femei din satucul respectiv se marita la pubertate, cu barbati pe care nu-i vad decat in dimineata de dupa noaptea nuntii, asa ca nu de dragoste e neaparat vorba. E o greva sexuala si atat.
Filmul, cum spuneam, e unul modest din punctul meu de vedere, insa localizarea actiunii, precum si detaliile ulterioare (de exemplu, felul in care reglementeaza Coranul situatia femeii in societate) pot oferi motive de entuziasm unor spectatoare mai sensibile si mai curioase decat mine. Cautati-l, vedeti-l.
2. Cum stau lucrurile la noi
Alegoria care sta la baza filmului mi-a parut totusi extrem de interesanta. Regizorul Radu Mihaileanu spunea ca filmul este „un omagiu adus femeilor arabe si femeilor in general”, insa mi-ar placea sa cred ca exista si alte metode de a decodifica mesajul.
Apa e o conditie a vietii, desigur. Sexul, la fel. La prima strigare, apa contra sex este un schimb sanatos.
In subsidiar insa, putem discuta despre apa ca simbol al lumii materiale contra sexului ca expresie a sentimentelor, sau despre aducerea apei-confort contra sexului-placere. Si, cel mai important, putem extinde discutia la ceea ce se intampla nu in Nord-Vestul Africii, ci in jurul nostru: cate cupluri nu se impart intre cel care s-a invatat ca i se cuvine sa primeasca si cel care considera ca ofera prea mult?
In film, dezechilibrul avea doua cauze cumulate: traditie plus lene. Sau una singura: o traditie cauzatoare de lene. In film, ambele treceau in apanajul barbatilor. In jurul nostru, as zice ca situatia e cel putin echilibrata.
Se gasesc in continuare cazuri de barbati care nu trebuie sa faca nimic altceva decat sa aduca bani in casa – uneori nici atat – pentru simplul fapt ca sunt barbati. (Cunosc o familie in care doi frati extrem de puturosi sunt intretinuti, cu tot cu familiile lor, de sora lor mai mica, pentru simplul motiv ca ei i s-a „permis” sa faca facultate, in timp cei ei au ales munca necalificata.) Insa acestor barbati de rusine li s-au adaugat, in ultimele decenii, o sumedenie de femei care au profitat de trendul egalizarii sanselor doar intr-un singur sens, cel in care primeau drepturi egale. A existat modelul parodiat de Peggy Bundy – nu mergem la munca, pentru ca avem grija de copii; nu avem grija de copii pentru ca suntem femei independente. A urmat modelul invers – nu facem nimic in casa pentru ca avem serviciu.
In fine, sunt tentat sa cred ca razboiul sexelor e atat de vag reglementat incat ofera pretexte foarte bune pentru lene, atat barbatilor, cat si femeilor. De altfel, femeilor le ofera de doua ori mai multe posibilitati de justificare, pentru ca, asa cum spuneam, se pot raporta atat la traditia patriarhala (atunci cand le convine), cat si la egalitatea de sanse.
Mai in gluma, mai in serios, sa ne imaginam urmatorul caz: acum o jumatate de secol, femeia gatea, iar barbatul repara masina. Cum stau lucrurile acum?
– barbatul nu gateste, pentru ca e barbat.
– femeia nu repara masina, pentru ca e femeie, iar asta e treaba barbatului.
– femeia nu gateste, pentru ca e egala in drepturi cu barbatul, care nu gateste.
– barbatul nu repara masina, pentru ca asta e treaba serviceului.
3. E greva sexuala o solutie?
Cand scriam despre post, spuneam ca lucrurile devin delicate atunci cand vine vorba de sex – pentru ca asta inseamna ca si partenerul tau sa posteasca, vrand-nevrand. Incercasem atunci o gluma: sexul de post, sexul in care sa simta placere doar celalalt.
Greva ar fi situatia inversa: pedepsindu-l pe celalalt, te pedepsesti si pe tine, ceea ce – presupunand ca ai luat aceasta decizie plecand de la o situatie dezechilibrata in cuplu – nu prea vad cum ar aduce echilibru. Sa faci un fel de greva japoneza, semnand disciplinat condica la locul de sex, ar putea fi o varianta – daca n-ar fi bine stiut ca grevele japoneze nu sperie pe nimeni. Exista si un alt tip de greva, greva de tip italian, greva alba. La noi nu se prea stie de ea, probabil pentru ca necesita mai multa imaginatie decat isi permit sindicalistii bastinasi. Greva italiana inseamna sa interpretezi sarcinile de serviciu de asa maniera incat sa nu faci nimic util, asa incat sa impiedici desfasurarea activitatii fara sa ti se poata reprosa ceva. Nu-mi dau seama cum ar putea functiona o greva italiana a sexului: sa lungesti preludiul pana cand il ia somnul pe partener? Sa-ti aduci aminte ca ai de dat un telefon exact cand ii e lumea mai draga? Oricum, ar fi opusul sexului de post: ar trebui sa simti placere numai tu.
N-o sa va spun daca, in „Izvorul femeilor”, a functionat sau nu aceasta metoda de presiune. Va las sa aflati singure si sa decideti daca merita. Pana la urma, greva, de orice fel ar fi, ramane o incercare de a rezolva o problema inainte de a ajunge la demisie.
