Marturisesc ca am avut intotdeauna o parere proasta despre gelozie. Gelozia era, in ceea ce ma privea, o tara, ca o aluna uriasa, cu fire de par, latindu-se hidos pe un chip altminteri frumos si lipsit de defecte. Si am crezut mereu ca, odata ce a aparut, odata ce s-a infiltrat cu caracteru-i perfid in epiderma, nu mai scapi niciodata: ramai marcat pe viata. Gelozia era handicapul oamenilor slabi. Al oamenilor care nu sunt asa cum par, ci se transforma in varcolaci peste noapte, facandu-te sa-ti fie teama sa mai stai in apropierea lor.
M-a mirat sa aud ca exista persoane care considera ca gelozia este un ingredient absolut necesar care vine la pachet cu dragostea si ca se stabileste o relatie de tip cauza-efect intre cele doua: ma iubeste, deci este gelos. Iubirea inteleasa iarasi ca raport de posesivitate: te iubesc, deci esti a mea, tu si toate ale tale. Si ca un barbat indiferent la privirile de dorinta pe care se intampla sa le mai culeg in mersul meu prin viata este, de fapt, un barbat caruia eu ii sunt indiferenta. Recunosc ca asemenea credinte mi s-au parut meschine si mi s-au parut a macula parerea despre „imaculata conceptie amoroasa”. In cel mai bun caz, credeam ca gelozia este fructul stricat, molozul, ceea ce vine ca un adaos nedorit, in niciun caz o conditie necesara.
Eram constienta ca, in purismul meu, stateam impotriva psihologilor care afirma ca, in anumite doze (cine le stabileste – nu stiu), gelozia este normala si chiar recomandabila. Freud insusi sustinea ca exista trei feluri de gelozii: concurentiala (reinitiind teama fiului de a-si pierde mama – vechiul refren oedipian), proiectata (cand, de fapt, gelosul este cel care resimte tentatia infidelitatii si il acuza pe celalalt de propriile sale pulsiuni) si deliranta (cand gelosul este, de fapt, un homosexual care nu-si accepta conditia si cel „vanat” nu e partenerul de cuplu, ci presupusul substituent adulterin).
Mai stiam si ca gelozia nu are sex, dar, nu stiu de ce, probabil chiar din cauza apartenentei mele la sexul feminin, mi se parea ca cea feminina se manifesta mai urat. Am vazut femei interesate pana la obsesie de rivalele lor – reale sau imaginare, nu si barbati care sa faca acelasi lucru. Am vazut insa barbati care pretindeau ca nu cunosc aceasta boala, dar care si-au parasit iubitele la prima suspiciune. Per ansamblu insa, modul masculin de a „gestiona” problema mi s-a parut mai elegant. Nu la fel de eleganti mi s-au parut atunci cand vorbeau dispretuitor de fostele iubiri, expulzate de propria lor gelozie. Ei pretindeau ca, parasind, s-au vindecat. Eu ziceam ca sunt mai bolnavi decat inainte. Asa ca, intr-un final, am ajuns la concluzia ca gelozia e la fel de mutilanta pentru ambele sexe.
In principiu, exista doua feluri de rivali pe care gelozia ii creioneaza in mintea celor atinsi de ea. Este rivalul care-i seamana, geamanul, dublura, si rivalul opus lui. Atunci cand vorbim despre rivalul asemanator (fizic cu aceleasi caracteristici, profesie sau categorie sociala asemanatoare), vorbim despre teama pierderii caracterului de unicitate in ochii celuilalt. Presupunem ca unul dintre motivele pentru care suntem iubiti este trasatura noastra de singularitate si nu concepem sa apara un altul, aidoma noua, care sa ne pericliteze „situatia”. Cand, din contra, rivalul este cum nu se poate mai diferit de noi, atunci ne punem sub semnul indoielii insesi „calitatile”. „Daca ea m-a iubit vreodata pe mine, cum il poate iubi pe el?”. Cu varianta vulgara „Cum se poate uita la aia? Nu are nimic in comun cu mine!”. Competitia inchipuita naste monstri.
Cred ca stim cu totii pe cineva care cauta in mod regulat „dovezi” in telefonul, mailul, buzunarele, conversatiile, masina celuilalt. Si pentru care orice devine „proba”. Oamenii acestia devin cei mai ineficienti “detectiviâ€. Pentru ca, in acelasi timp, vor si nu vor sa li se confirme verdictul dat apriori. Si cum sa ai pretentia ca esti pe drumul bun din moment ce nici nu stii unde vrei sa ajungi? Demersul este, de la bun inceput, sortit esecului. Si daca nu apare nimic, faptul in sine constituie o dovada: e prea bine ca sa fie adevarat. Va suna cunoscut?
Maruntaiele geloziei sunt hidoase, pline de acizi corozivi. Si cu fiecare noua poveste, opinia imi este confirmata. Ce este si mai trist este faptul ca nimeni nu poate promite cu onestitate o vindecare completa. Nu te poti elibera definitiv. Poti doar invata sa convietuiti fara ca lanturile ei, aruncate in jurul gatului, sa-ti devina fatale. E cam ca in cazul tratarii dependentei de alcool sau de droguri. Esti abstinent, dar nu te poti considera complet vindecat niciodata si interdictia consumului planeaza pentru tot restul vietii. Fie ca ii cauti sursele, fie ca inveti sa-ti reprimi impulsurile, este vorba doar de control. Nu si de o izbavire totala. Crizele nu aduc acel sentiment de eliberare promis, acel „am spus tot ce aveam pe suflet”. Pentru ca un gelos lucid stie mereu ca ce era pe suflet era urat. Si ca nu se cuvenea expus. Gelozia seamana cu o otrava pe care o producem noi insine, dar la care nu suntem imuni. Boa ucis de propria-i muscatura. Aici e perversiunea.
Si as dori sa va puneti urmatoarea intrebare: de ce in cuplurile fericite, care au o relatie armonioasa, in care cei doi se respecta, pata hidoasa a geloziei nu apare? Poate ceva care infloreste pe un teren imund sa fie considerat semn al sanatatii emotionale?
