Printre noi, se afla unele care ar ilustra cu succes toate vorbele, proverbele, povestile si miturile care tin sa demonstreze de sute si mii de ani ce natura capricioasa avem noi, cum ne schimbam mai ceva ca vremea in martie. Ma refer la cele care au parte de dragostea vietii lor in fiecare saptamana. Da, stiu, viata este cruda uneori si zarurile amorului cad in pozitii favorabile pentru aceiasi oameni.
Cei mai multi asteptam o viata intreaga ca in fata noastra sa se intrupeze chestia aia mare, care sa ne taie respiratia, picioarele si pofta de mancare, sa ne mareasca viteza cu care sangele ne circula prin vene si sa ne faca sa cascam ochii intr-o uimire perpetua. Asa ne imaginam noi ca se intampla si ori de cate ori realitatea ne-ar demonstra ca lucrurile nu stau tocmai asa, ne incapatanam si ne incapatanam la nesfarsit. Uneori, lucrul asta naprasnic, cu aparenta unui zeu razboinic, nu se iveste niciodata, niciun viking nu apare din mare sa-si scuture sabia si coiful in fata noastra oricat am scruta noi nemarginirea cea albastra. Si ramanem pe plaja asta pustie, asteptandu-ne privirea de otel si pectoralii de fier care intarzie si intarzie si intarzie. Caci vikingii astia (poate si din cauza faptului ca vin tocmai din negurile istoriei) au prostul obicei de nu fi punctuali. Sau de a fi surprinsi de un naufragiu care-i indreapta spre alte plaje. Sau, chiar, ce oroare, insuportabilul obicei de a muri pe mare.
Oricum, nu la aceasta categorie ma voi referi astazi. La cea care intepeneste asteptand, si-i apar varice si cearcane si riduri, printre care incearca sa indese imaginare povesti. Ci la cealalta, aia asa-zis norocoasa. La fetele cu plaje pe care apar intotdeauna vikingi cu plete blonde. Plajele lor nu sunt pustii, ci sunt mai mereu ca „in sezon”. Adica supra-aglomerate. Ca nici nu apuca sa se reintegreze in natura lesul racit si biodegradabil al fostului, ca viitorul se si iveste, cald si miscand din toate membrele, la orizont.
Da, asta e situatia. Pe unele le invadeaza mereu vikingii, iar pentru altele nu exista nici macar un belgian molcom si grasut. Ce e ciudat e ca atunci cand vikingii sunt in numar mare, as fi tentata sa spun ca-si pierd caracterul de unicitate si irepetabilitate. Oricat ar fi ei de minunati, de frumosi, de chipesi, cand sunt numerosi, se petrece fenomenul acela ciudat in care frumusetea este anulata chiar de ea insasi. Asa judec eu. Asa imi imaginez mereu: ca daca, cine stie cum, as fi obligata sa-mi petrec o saptamana pe o insula pustie, cu toti participantii la Mister Universe, pana la urma, m-as plictisi. Fiind toti mirobolanti, n-ar mai fi niciunul de fapt. Pentru mine, Adonisii au nevoie de Hefaistosi ca sa fie Adonisi. Frumusetea se creeaza prin contrast.
In fine, ca iar m-am luat cu vorba. Voiam sa va intreb daca si pe voi va mira fetele care se indragostesc in fiecare luna. Sau in fiecare saptamana. Pe mine una, recunosc, ma debusoleaza, desi ma laud cu o gandire deschisa si permeabila alternativelor. Doar ca imi ia ceva mai mult timp sa ma adaptez, sa ma obisnuiesc cu noua dinamica amoroasa. Daca cineva saptamana trecuta era zeu, cum se face ca acum nici macar cu statutul de servitor nu se mai poate lauda? Cum functioneaza memoria noastra? Cum uitam calitatile superlative ale cuiva, cum il inaltam pe un tron pentru ca noi singure, mai tarziu, sa-i dam un sut in fund, sa-i smulgem coroana de pe cap si sa-l mazilim pe insula uitarii absolute? Cum se produce acea uitare? Cum de sceptrul ala e mereu aurit, stralucitor, cum de nu-l ciobim niciodata, cum de nu raman urme pe el?
De ce nu ne e rusine sa incoronam un alt cap cu podoabele care i-au fost deunazi atribuite altuia? Cum de formam alaiuri fastuoase pentru a ne intampina, cu surle, trambite si miriapode prin intestine, noii suverani? Cine ne sterge din minte si inima povestile de ieri? Cum de nu ne uzam? Cum de nu ni se toceste entuziasmul? Cum de parem sa avem mereu o inima atat de alba pe care sa se poata scrie mereu si mereu alte povesti, alte intrigi, un alt deznodamant?
Sa avem oare o memorie afectiva atat de slab antrenata? Sau sa fie un mecanism de protectie distribuit inegal, la unii functionand la parametri optimi, vrednici de o olimpiada a amorului, iar la altii fiind aproape paralizat, inert? De ce unele dintre noi suspina dupa o poveste decenii intregi, iar altele isi incheie perioada de doliu dupa, hmm, trei ore?
Eu una refuz un asemenea mecanism de protectie. Da, are grija de mine, imi lasa pielea intacta, fara julituri, fara riduri si fara zgarieturi, dar sunt la fel de saraca, de plata ca o masa de PAL. Un caiet cu file albe de pe care slovele negre, caligrafiate ieri cu atata entuziasm, se evapora la cea mai firava adiere de vant. Prefer sa ma constitui ca suma a experientelor prin care am trecut. Ca rezultat al lor si nu ca vajnic calau si performant incinerator. Imi diger iubirile, nu ma napustesc asupra lor, inghitindu-le aproape pe nemestecate si vomitandu-le mai tarziu, de teama unei intoxicatii. Nu, eu mai cred inca intr-o suma de gesturi, intr-un ritual al servirii lor, iar fast-love-ul imi repugna total.
