Exista femei care spun ca apreciaza barbatii cu simtul umorului. In general, se creioneaza prin diverse guri si pe la mondene evenimente un fel de portret al barbatului ideal. Lista de calitati bifate de femei din lumea intreaga se invarte in jurul catorva criterii ce trebuie indeplinite, cu mici variatii de la o reprezentanta la alta. In principal, el trebuie sa fie inteligent, sa aiba o situatie materiala, sa-i zicem, onorabila, sa fie fidel, respectuos, sa arate binisor (ca nu se intampla mereu asa, asta-i alta poveste, dar fiecare avem dreptul nostru sa visam, corect?), sa fie credincios in cazul unora, sportiv in cazul altora, neaparat sincer (desi si aici exista cateva amendamente), sa fie indemanatic (ca sa poata schimba un bec, dar si un antivirus) si enumerarea poate continua cu doleantele specifice fiecarei femei. Tot auzind astfel de creionari ale portretului robot, am observat in numeroase randuri ca majoritatea isi doresc un barbat cu simtul umorului.
Ne dorim ca un barbat sa ne faca sa radem. Dar nu prea mult
Aici eu inalt doua degete, ma ridic frumusel de pe scaun, imi indrept fusta si spun ca eu nu tin neaparat sa ma faca sa rad. Si ca, de fapt, nici voi. Doar ca nu o stiti inca.
Nu neg avantajele unor hohote, pe ici, pe colo. Stiu ca, daca suntem bine dispuse, exista si tendinta sa facem sex. Ca niste poante plasate inteligent, din loc in loc, destind atmosfera, ne fac mai putin crispati, mai putin rigizi si pe un astfel de sol se dezvolta in armonie si intru sanatate spirituala o relatie. Problema mea e cu masura: nu pot sa fac sex cu barbatii care ma fac sa rad prea mult. Rasul ma distrage de la chestiuni, hmm, mai importante, zic eu.
Unora dintre noi li se intampla, sa zicem, sa iesim cu un tip sexi, sclipitor nevoie mare si care, ce minune, mai are si freza potrivita. Si el sa o tina din banc in banc. La primele rad, nu zic nu. Si ma amuz, si ma hlizesc. Si hihihi si hohoho. Ei, treaba asta ma tine asa, cam jumatate de ora. Maxim. Deh, asta e meteahna mea: nu sunt o glumeata de cursa lunga. Umorul la mine e un condiment doar, e bine sa pui acolo un praf, un varf de cutit, nu o galeata intreaga. Nu de alta, dar sunt pasibila de indigestie.
Ei, si dupa ce rad cu multa pofta, incep sa rad cu mai putina pofta. Si apoi sa zambesc fortat. Apoi sa zambesc politicos. Ulterior, doar ridic un colt de buza, o idee mai sus, ca si cum as vrea sa ma rujez. Dupa asta, urmeaza doar ingustatul ochilor. Si in tot acest timp, astept ca el sa se prinda ca ceva incepe sa scartaie in caruselul asta al umorului. Ca e timpul sa se mai tempereze, sa se mai domoleasca. Eu una mi-am epuizat resursele de hihihi si hahaha. De ce continua sa arunce mingi pe care nici macar nu ma mai obosesc sa le parez?
Sunt surprinsa sa constat ca el nu se opreste. Eu stau intr-un colt al terenului, nici macar nu ma mai prefac, sunt prabusita, la pamant, zgarii zgura cu unghiile. El nimic, o tine una si buna. De ce o continua calvarul asta? Atat de adanc sa-i fi intrat in minte gandul ca noua ne plac tipii cu simtul umorului?
Va ganditi poate acum ca tipul face poante proaste. Glume grosolane. Cu blonde sau cu evrei in lagare. Dar nu, nu e mereu cazul. Uneori sunt chiar bune, destepte, rafinate, seci, negre, cum vreti voi. Numai ca eu ma gasesc neaparata, neajutorata. Nu am armele necesare cu care sa contracarez si ma trezesc prabusita sub greutatea deja insuportabila a umorului.
Uneori mai vrem si sa plangem
In clipele astea, ma gandesc la lucruri frumoase: ma gandesc la cum ar fi sa ma faca sa plang. Ma ajuta sa ma deconectez de la ras, de la obligatia de a rade. Sunt sigura ca atunci ar tacea mai mult. Pentru ca asta-i meritul lucrurilor dureroase: pot fi implinite cu o mare economie de mijloace. Nu e nevoie de o risipa atat de mare de energie. Lacrimile se instaleaza in tacere, nevazute, discrete.
In plus, nu stiu daca stiinta imi va confirma vreodata intuitiile, am senzatia ca durerea ne leaga mai mult de un om. Ca durerea chiar provocata de El ne face sa-l iubim mai mult. Rasul nu creeaza legaturi de durata, doar umple niste clipe, niste momente care altfel s-ar prabusi in plictiseala. Cu conditia, asa cum v-am spus, sa nu fie in exces.
Si, ca sa merg, pana la capat, parca sexul e mai bun cu urme sarate de lacrimi decat cu hohote de ras. Nu degeaba tot lauda lumea sexul dupa cearta. Nu prea am auzit de sexul dupa gluma sa fie vreo chestie rafinata si intensa si cum vreti voi sa fie. Contopirea aia parca e mai cutremuratoare dupa o scena tragica decat dupa o comedie. Deh, unele legaturi, cum ar fi cea Eros-Thanatos, oricat ar suna de pompos, sunt indisolubile. Sa nu uitam ca insusi orgasmul mai este denumit si “mica moarteâ€. De-asta, mie nu prea imi vine sa rad cand aud ca exista oameni pe care ii apuca niste pofte deloc crestine chiar dupa inmormantari.
Eu zic ca sansele de sex dupa ras sunt minime. Sau, daca totusi se intampla, sexul e palid. In cel mai bun caz, ne despartim buni prieteni. Si eventual mergem la chefuri si in excursii impreuna.
Voi ce ziceti?
