Zilele trecute un prieten mi se plangea de, ati ghicit, o anumita categorie de femei. Sa va pun la curent. El trece printr-o etapa in care „nu are chef de nimic serios”. Ma rog, etapa asta tinde sa se permanentizeze caci tine deja de vreo 3 ani incoace. Asta nu inseamna insa ca se dedica numai aventurilor de-o seara, cum li se spune. Nu vom discuta acum motivele lui, de ce e asa sau cum e. Doar voi preciza ca nu simte nevoia sa se implice prea mult, fuge de responsabilitati si se simte perfect in pielea lui. Nu va grabiti sa aruncati cu oua. Cel putin nu inainte sa auziti intreaga poveste. Ce mi se pare mie de admirat este faptul ca el le avertizeaza pe respectivele partenere cu cine au de-a face. Le spune franc: „nu vreau nimic serios”. Unele dintre ele pleaca, ii inchid telefonul sau ii trantesc usa in nas, dandu-si seama ca vor altceva si ca el nu se potriveste in tablou, altele decid insa sa ramana prin preajma, asigurandu-l ca nu vor nici ele o relatie stransa, ca sunt prea ocupate oricum, ca n-au timp de un iubit care vrea mic dejun la pat si ca oricum stabilitatea si implicarea sunt demodate.
Cu alte cuvinte, sustin ca vor si ele aceleasi lucruri ca el. El nu poate fi decat fericit in aceasta situatie caci, s-o recunoastem, toti suntem egoisti si ne bucuram sa gasim pe cineva care sa corespunda exact dorintelor noastre, oricat de absurde ar parea acestea.
Problema ar fi urmatoarea: uneori prietenul meu constata ca a fost mintit. Sau ca fata respectiva s-a razgandit. Acum aproape sase luni a cunoscut pe cineva. Care parea sa fie geamana lui. Adica „no strings attached”, cum zic baietii de la Depeche Mode. S-a bucurat, s-a gudurat, s-a felicitat. L-am felicitat si eu. Fata era dezghetata, se simteau bine impreuna, totul parea sa fie roz si liber intre ei, mirosea a aer curat, mirosea a proaspat, mirosea a frivol, tot ce-si dorise el. Totul s-a stricat insa acum o saptamana cand fata si-a dat seama ca el se mai intalnea si cu alte… fete. L-a facut cu ou si cu otet, asa cum numai noi stim sa facem un barbat: ca a inselat-o, ca e un nemernic, ca il uraste cu toti porii ei si nu vrea sa il mai vada vreodata. In rest, nu avusesera nicio problema: nici cu faptul ca si-au petrecut separat concediul in vara, nici cu faptul ca uneori nu se vedeau cu zilele. Totul pana la stapanirea penisului. Timpul ii apartinea lui, putea sa faca ce voia cu el, nu insa si sexul lui.
Prietenul meu e indignat. Sustine ca el este cel care a fost inselat, mintit, tras pe sfoara, pacalit. El a spus de la bun inceput ce-si dorea de la acea relatie, a expus exact care-i sunt conditiile, iar ea a semnat contractul. De ce sa se planga apoi ca marfa era stricata? Cartile lui au fost pe fata: sunt ceea ce sunt si nimic mai mult. Ce sa se fi intamplat atunci?
Ea a blufat. Spune el. Eu spun ca n-a blufat, ci ca s-a indragostit. O greseala s-a comis, desigur. Daca la inceput erau toate cartile pe fata, pe parcursul celor sase luni unul dintre jucatori a inceput sa le intoarca, incetul cu incetul, sa le mai ascunda prin maneca, iar cand celalalt a dorit sa-si ia jetoanele si sa joace si pe la alte mese, cacealmaua a iesit la iveala. Cine a furat pe cine? Cine este victima aici?
Ma intorc la parerea mea cum ca noi, femeile, suntem niste Don Quijote ai cauzelor pierdute. Cumva, pe parcursul povestii, in armura ei de femeie independenta, de doritoare a relatiilor superficiale, pasagere, fara obligatii, a aparut o bresa, o spartura. Bresa aia se numeste dragoste. Si, desi slabea relatia asa cum debutase ea, pe taramul free love, aceeasi bresa i-a dat speranta. Ca va reusi sa-l schimbe pe el. Ca il va face sa-si doreasca altceva. Ca il va face sa ramana, sa nu mai plece. Pe de alta parte, cred ca daca ar fi fost mai atent, ar fi detectat si el semnalele. Ceva din privirea ei, ceva din imbratisarile care intarziau, ceva din mana ei care ramanea intr-a lui mai mult decat s-ar fi cuvenit, trebuie sa o fi dat de gol. Sa-i fi expus slabiciunea care avea mai tarziu sa se razbune in reprosuri si insulte, in amareala si frustrare. Cum se explica orbirea lui? Cum se explica faptul ca s-a trezit abia atunci cand ea ii reprosa, cu lacrimi in ochi, frangandu-si degetele, ca el este un nimic?
Si ma intreb iarasi: de ce nu-i ascultam? De ce nu-i credem nici macar atunci cand ne avertizeaza si alegem sa ne punem la bataie, sa riscam, sa suferim? De ce ii luam pe cei „bolnavi” si speram ca-i vom vindeca si nu ii „achizitionam” pe cei deja sanatosi? Din experienta mea, din ce vad in jur, boala lor este incurabila. Si pana la urma, tot noi iesim cu inima facuta zdrente si cu cotele de incredere tinzand periculos spre zero. Ei ne spun, folosind poate formule mai delicate „nu vreau decat sex”. Si sexul se intampla. Si e bun. E minunat. Dar e doar sex. Si este cel mai gresit lucru sa crezi ca de la penis sari direct la inima. Penisul este un reper eronat. Nu arata directia cea buna si nu stiu de ce continuam sa-l luam in seama atunci cand ne dorim, de fapt, altceva.
Cat despre prietenul meu, l-am sfatuit sa fie sincer in continuare. Egoist, da, dar sincer. Si nu pot sa fac altceva decat sa sper ca viitoarele vor asculta, vor crede si vor alege in lucida cunostinta de cauza.
