Exista povesti care vad lumina zilei si povesti care nu ne parasesc mintile, dar care ne consuma aproape la fel de mult.
Uneori o intalnire intre un barbat si o femeie vine cu un camp de boboci de maci in jur. Numai ca macii infloresc inauntru si soarele nu apuca sa-i vada. Radacinile incoltesc in inimile noastre, intra pe o parte si ies pe alta cu o forta de sequoia, facand praf tot ce este in jurul lor. Luati cu apa, turnati sare si piper si intetiti focul.
In noi zac dialoguri care n-au fost spuse nicicand,zeci de mii de cuvinte care n-au fost rostite niciodata, crosetam din nimic covoare de Seherezada. In fiecare noapte si in fiecare clipa, torc in noi motoarele dragostelor nenascute.
Suntem ca niste rochii purtate invers, ca niste manusi cu fata dubla. Fiecare fata are sensul ei si legile ei. Ceea ce poti vedea e total diferit fata de ceea ce nu poti vedea. Si fiecare taram are instanta ei. Inauntru, Seherezada isi trage scaunul aproape de foc si incepe sa povesteasca. Daca n-ar povesti, ar seca. Din povestea care se rescrie in permanenta, tasnesc izvoarele care hranesc macii si sangele care ne imbujoreaza uneori, incendiindu-ne, obrajii pe dinauntru. Si uneori, nu stim de ce, ne doare carnea.
Fantomele care musca mai dureros decat oamenii din partea cealalta a ecranului. Pielea dinafara ni s-a desensibilizat, in schimb, cea dinauntru e o increngatura de receptori, orice tesut e plin de nervuri, fiecare colt palpita si povestea parjoleste tot.
Suntem suma actelor vazute, dar si a celor nevazute. A povestilor consumate , dar si a celor care ard in tacerea invelisurilor, adanc ingropate in noi, acolo unde nu patrunde picior strain si nici ochi care sa dea verdicte. Acolo infloresc macii azi, iar maine ninge si viscolul ingheata flori de gheata pe peretii inimii.
Este ceva extraordinar, cand stai sa te gandesti. Vietile posibile arunca in derizoriu unicitatea traitului. Cand in afara se deschide un drum, inauntru ramificatiile sunt uimitoare. Ce imensa valoare compensatorie. Sigur, se-ntampla sa facem vizibile colturi din peisajele interioare. Cu rezultate mai mult sau mai putin fericite.
Sa nu care cumva sa credeti ca inauntru curg lapte si miere. Avem grija sa otravim si acolo raurile, lacrimile sunt si ele sarate, parjolindu-ne pielea si sapand linii in ea caci povestile, pentru a prinde consistenta, trebuie sa aiba in compozitie sarat si amar, nu doar dulce. Nu confundati povestile si geologia interioara cu anostele scenarii hollywoodiene, in care happy end-ul are gust de aspartam roz. In noi, ucidem si inviem, sarutam si scuipam de mai multe ori. Este singura metoda prin care putem deveni marionete-personaje in propriile noastre maini.
Se-ntampla ca realitatea sa ignore luxurianta covoarelor de interior si sa ne dea petice strambe, saracacioase, mochete din fibra sintetica. Sigur ca le refuzam. Ce nu se-ntampla sa nus e-ntample. Sa ramana in vasta campie a netraitului.
