Poate ca ma insel, dar imi place sa va cred niste fete romantice. Unele dintre voi, curioase sa afle ce e dragostea adevarata. Altele, multumite ca au gasit-o. Si inca o sumedenie roase de incertitudinea tineretii: o fi El varful muntelui sau m-am oprit prea devreme? Pentru ca, desigur, asa a vrut Dumnezeu sa aseze lucrurile si sa faca, vorba unui poet, ca dusmanul fericirii sa fie doar o fericire mai mare.
Sunt sigur ca voi credeti in dragostea vesnica, in dragostea nemuritoare, in dragostea care depaseste conditia umana. In genul acela de dragoste adesea intalnita in filme, care trece cu bine peste despartiri, peste tragedii, peste marele zid chinezesc si, eventual, fiind mai presus de cer si pamant, cum le zicea Loredana in anii ’80, trece si peste moarte.
Acuma, e lucru de la sine inteles ca toate aceste nobile ganduri sunt frumoase si, cu cat mai multe dintre ele va curenteaza prin cutia craniana, cu atat mai mult va voi invidia eu. Eu insa vreau sa ajung in alta parte.
Romantice cum sunteti, deci, sunt sigur ca nu puneti pret pe actul sexual decat in contextul prielnic creat de o anume efluviune sentimentala pe care, de cele mai multe ori, o numiti iubire. Si aproape ca nu va vine sa va tratati iubitul ca pe un donator de orgasme (ca sa citez un celebru imprimeu de tricou), pentru ca, reducandu-l pe el la carne si os, indiferent ca ar conta lungimea sau tehnica, s-ar putea sa va simtiti voi inseva decazute din paradisul dragostelor celeste in marginalul unui trup care are nevoie de sun-tan, ceara depilatoare si creme hidratante ca sa-si ceara dreptul la extaz. Ca sa nu mai pomenim de pasta de dinti.
Nu ca as fi eu prea batran, dar s-a intamplat sa ma invart printre barbati de varii varste si, ascultandu-le povestile, n-am putut sa nu ma intreb ce s-ar alege dintr-o asemenea dragoste nemuritoare daca s-ar confrunta cu lipsa sexului?
Ar putea fi un accident, Doamne fereste! O paralizie de la brau in jos, care sa-i transforme, inainte de termen, obiectul contondent intr-o banala extensie a aparatul excretor. Ar fi suficienta marea si nemuritoarea iubire sa treaca peste moarte, dar ar fi ea de ajuns incat sa impinga zeci de ani un carucior pe rampele destinate celor cu dizabilitati? V-ati simti la fel de iubite daca el ar manui un vibrator rece acolo unde altadata simteati caldura, dupa care ar trebui sa-l duceti la baie si sa-i schimbati olita de noapte?
Ar putea fi o boala. Doamne fereste, din nou! Dar ar rezista sentimentele voastre, cum rezista coafura din reclama, sa zicem, in fata unui carcinom al epidermei care i-ar umple fata de broboane si tumori, asa incat sa vi se para ca iesiti pe strada cu un klingonian nereusit?
Sau – si, de fapt la asta voiam sa ajung – ar putea fi amarata de impotenta. Se intampla, sa stiti, in lumea asta plina de stres si de E-uri si de nelinisti urbane. Se intampla mai repede si mai des decat ne-ar placea. (Din fericire, nu atat de repede sau de des ca in Norvegia, unde, imi povestea cineva, erectia dupa 30 de ani e mai rara decat canicula). Nici macar nu are tragismul ala mobilizator al unei drame reale, dar asta n-o face deloc sa fie mai usor de suportat. Si s-ar putea sa va pomeniti ajunse pe la 35 – 40 de ani, cand apetitul sexual al femeii atinge apogeul, ca o anume parte a iubitului vostru sot nu mai poate lupta cu gravitatia, ramanand mereu in pozitia ghiocelului. Cum ar ramane atunci cu dragostea aceea de proportii galactice? Nu cumva ar inghiti-o instant o mare gaura neagra?
Sa nu credeti c-am zis toate aceste lucruri ca sa va necajesc. Exista si discutia inversa – si o sa ne facem timp si pentru ea – ce se alege de dragostea unui barbat pentru o femeie, atunci cand 50 de kilograme devin 100, cand rotunjimile sexy au devenit portocale putrezite sau cand ea nu poate face copii? Doar ca barbatii, mi se pare mie, sunt ceva mai realisti si anticipeaza mai lucid genul acesta de viitor. Acum voiam doar sa va aflu parerea. Mi-ar placea sa-mi spuneti ca grijile mele sunt nejustificate, cu conditia s-o faceti dupa ce va ganditi de doua ori.
