Ascultam, dupa multa vreme, niste cantece de-ale lui Damien Rice, de pe albumul 9, si mi-am dat seama ce cumpana si ce rafinament al sentimentului este acel purgatoriu dintre crima si pedeapsa, scurta vreme dintre deslusirea faptei si clipa verdictului, dintre fosnetul paradisului si amintirea lui.
Cineva a gresit, nu mai conteaza cine si cum, cel putin unul dintre cei doi a maniat zeii dragostei. Greseala, exact ca a lui Raskolnikov in romanul lui Dostoievski, a avut, la momentul ei, atat motive, cat si scuze. Reale, omenesti, credibile: iti acorzi dreptul de a gresi.
Aici e prima farsa a sufletului slab: cata vreme esti inocent, cata vreme ai dreptul de a gresi, greseala ti se pare omeneasca. Tocmai pentru ca nu ai comis-o. Din motive straine de orice alta logica decat a sentimentelor, iti este imposibil sa-ti reprezinti pierderea acestei inocente prin propriile-ti fapte. Mai degraba, esti predispus sa crezi ca, dupa ce raul se va produce, vei fi un inocent care a facut o crima.
Si-apoi, odata dragostea ucisa, iti dai seama cat de departe ai fost de adevar. Motivele, altadata atat de solide si de dureroase, se evaporeaza: nu trebuia sa te fi impins inspre acolo. Justificarile, care in urechile tale sunau atat de bine, s-au dezacordat pe loc: nimeni nu iti acorda circumstante atentuante. Scuzele reci, care ti-au demagnetizat busola si te-au lasat sa calci stramb, acum au devenit arsuri, usturimi si regrete.
Chiar si asa, cu constiinta apasata, coplesita chiar, tu inca ti-ai mai putea fi, in sine-ti, un judecator bland: te-ai pedepsi doar cat poti suporta, nu mai mult. Insa nu tu vei face martialele onoruri. Ai de dat socoteala, si nu in fata dragostei, care ti-a fost victima usoara, ci in fata celor ce-o razbuna, cavalerii apocalipsei: gelozia, neincrederea, dispretul si ura.
Acum, ca am strans ceva trista experienta in materie, pot spune cu destula precizie ca nu gelozia este asprul judecator al infidelului, ci neincrederea. Gelozia este reactia adversa fata de paguba trecuta. Cand e justificata, gelozia seamana intrucatva puroiului: dezgustator si de neinteles pentru ochi, el nu este altceva decat o reactie de aparare a organismului, un anticorp mai mult sau mai putin eficient, o metoda de a izola si indeparta microbul. Insa neincrederea, in sensul de incredere candva acordata, dar pierduta intre timp, este reactia adversa fata de pagubele viitoare, a caror forma si cuantum nimeni nu-l poate estima. Dusmanul este invizibil, poate ca nici nu exista, dar asta nu ii imblanzeste perspectiva, ci dimpotriva, il face mult mai periculos, mai radioactiv.
De asemenea, nu ura este cea care te va pedepsi cu adevarat, ci dispretul. Ura, ca repolarizare a dragostei, inca mai contine aceleasi ingrediente candva familiare. Cu ura te-ai putea obisnui. Cu dispretul, insa, nu vei reusi niciodata, el va fi adevaratul tau lapidator.
Lucruri la care, poate nu in expresii la fel de abstracte precum cele folosite de mine aici, ajungi sa te gandesti, inainte de a nu te mai gandi. E momentul in care nu prea ai de ales, pentru ca trebuie sa alegi. E momentul in care iti spui ca nu e niciodata prea tarziu, chiar daca stii ca, prea des, e prea tarziu. Nu crezi in minuni, si totusi astepti una.
