Daca basmele ar fi la indemana tuturor, atunci ar fi simplu si in dragoste: binele invinge intotdeauna raul, alegerile sunt limpezi ca lacrima, iar pentru fiecare printesa exista un Fat Frumos. Si totusi, fie ca ne place sa recunoastem sau nu, in viata reala, exista nenumarate nuante si, cateodata, trecutul se imbina cu prezentul si viitorul intr-atat incat lumile interioare se intrepatrund si totul devine confuz. Lasand la o parte prejudecatile conform carora iubirea este de un singur fel, unica si neintinata precum o fecioara, ce facem atunci cand suntem puse in situatia de a iubi doi oameni in acelasi timp? Din punctul meu de vedere, drama consta in faptul ca niciodata cele doua tipuri de sentimente nu au ceva in comun: exista barbatul alaturi de care te simti acasa oriunde si exista barbatul alaturi de care ai fugi in lume.
Si de aici incolo, totul este haos. Ati spune ca toate experientele amoroase conduc inevitabil catre cea suprema, adica cea in care un singur om devine un Univers intreg. Ca o problema de logica, eu va pun intrebarea: daca acest Univers este pierdut la un moment dat si abia apoi urmeaza experientele? Daca totul este cu capul in jos, ca un Popa Mitica ce nu are capacitatea de a reveni cu picioarele pe Pamant… Am asemanat adesea barbatii, florilor: imi plac deopotriva calele – elegante, pure si solemne, dar si florile de camp, colorate, vii, radiante, toate acele branduse, viorele, primule si maci care iti taie rasuflarea. Nu as putea alege niciodata intre ele, sunt dependenta de frumusetea lor in egala masura. Am o prietena buna, care se confrunta cu aceeasi problema, cu optiunea. Nici macar nu este vorba despre a distinge un tip de viata pe care vrei sa-l urmezi, ci despre a-ti gasi linistea si de a selecta un tip de sentiment cu care vrei sa te zbati. Sunt curioasa daca vi s-a intamplat si voua si ce solutii ati gasit.
Ma gandesc uneori ca atunci cand nimic nu este simplu si cand nimic nu este asa cum am fost educati sa credem ca ar trebui sa fie, nu ne ramane decat sa punem in balanta momentele care merita sa fie traite si cele care nu merita. Dar nici in felul acesta lucrurile nu devin cu nimic mai putin complicate. Se intampla sa ne trezim fara voia noastra in doua vieti: cea care este bine delimitata, care iti ofera siguranta, dincolo de problemele cu care te confrunti, familiara si solida si, pe de alta parte, cea alcatuita din momentele perfecte despre care vorbeste Jean-Paul Sartre. Variantele nu sunt atat de complicate precum am crede: alegerea uneia dintre ele inseamna moarte lenta, alegerea celeilalte este alienarea. Renuntarea la ambele conduce adesea catre suicid. Nu este un scenariu cu happy-end, stiu, asa ca va intreb pe voi: ce este de facut? Se poate trai iubind doi oameni deodata? Imi place sa cred ca da, desi eu, personal, nu m-am confruntat niciodata cu o astfel de situatie. Insa imi imaginez ca o astfel de persoana cunoaste doua tipuri de dor: dorul care doare si dorul care te face sa visezi, care te face sa iti pierzi controlul si sa pornesti in cautare. Imi amintesc in acelasi timp ca, in urma cu multi ani, am avut una dintre cele mai importante revelatii: niciodata fericirea a doi oameni nu se poate cladi pe nefericirea unui al treilea. Si de-asta cred ca trebuie sa renuntam cateodata la egoism, sa iesim din bula in care ne complacem sa traim si sa facem o alegere. Cand iti spui cu voce tare ca tot ce-a fost mai frumos a trecut, nici nu mai conteaza ce urmeaza sa traiesti, important este sa supravietuiesti. Bucuriile si necazurile se vor tine scai de tine, fara indoiala, insa este esential sa continui drumul inceput fara permisiunea ta, cu constiinta impacata.
Cateodata divinitatea iti vine in ajutor si iti aduce in cale cate o pasiune care iti tulbura intr-atat prezentul incat stergi pentru o vreme cu buretele trecutul. Momentele acelea in care sfasii hainele si in care inveti sa faci sex, in care pretinzi ca te indragostesti ca in vremurile bune din adolescenta, obsedante si delirante, te ajuta sa diminuezi confuzia, pentru un timp. Cateodata te cufunzi in uitare definitiv, chiar si dupa ce chimia si-a spus cuvantul. Unele dintre noi nu reusesc insa niciodata sa scape de apusurile din viata lor. Si cel mai trist este cand acelasi Soare batran rasare din nou, iar tu ca o planeta neputincioasa te invarti iar si iar cu acelasi entuziasm in jurul lui. Este aproape hilar cum un om ajuns la capatul puterilor nu reuseste sa inceteze sa-si faca rau siesi. Poti misca muntii din loc, il poti determina pe insusi Dumnezeu sa faca una-alta, dar nu poti impiedica dragostea sa continue. Pana si moartea poate veni exact in momentul in care ti-o doresti cel mai mult. Omul, in sinea lui, controleaza totul, mai putin dragostea. Ea este singura care se joaca si ne manuieste dupa placul sau, fara sa ne intrebe si fara sa-i pese daca scenariul ei are vreun rost sau nu.
Si totusi, ceea ce nu stie nici dracusorul acesta impielitat – iubirea – este ca atunci cand uita de noi si se indreapta insufletita spre alte suflete si trupuri, pentru a le chinui, nu ne lasa – cum i-ar placea sa creada – ai nimanui. Exista ceea ce se numeste, ca sa folosesc un cliseu, amintirea aceea vie, cand te atarni de o clipa in care ai contemplat o palma si care de cele mai multe ori, este suficienta pentru a trai fericita ca esti in pielea ta. Sfatul meu, din pozitia unei neinitiate intr-ale complicatiilor sentimentale, catre prietena mea a fost sa nu incerce sa controleze haosul din viata ei, caci uitarea va fi cea care o va alege pe ea la un moment dat. Sunt insa curioasa ce sfat i-ati da voi.
