Despre dependenta de dragoste s-or fi scris carti multe, de la Freud incoace, daca nu cumva si de la Freud incolo. Culmea, dupa ce s-au scris toate aceste carti, s-a descoperit ca ea, dependenta de dragoste, chiar exista. In sensul ca e un proces neurologic, care se vede la tomograf cum s-ar vedea un organ intern la ecograf, nu e doar asa, o chestie psihologico-filosofico-romantico-intuibila. S-a descoperit ca dragostele sfarsite, despartirile in esenta, creeaza o stare de sevraj asemanator oricarui alt drog. Ma rog, mai amplu sau mai discret, dupa caz si dupa natura persoanei.
In dragoste, exista doua momente in care te simti viu: inceputurile si sfarsiturile. Nu stiu unde am citit asta si nici n-am chef sa caut acum (as face pariu ca un francez si mi-e frica sa nu fi fost Bruckner, fiindca nu prea mai e cool sa citezi din Bruckner). Asta ar fi un adevar facil, daca ar fi aplicabil tuturor oamenilor. Dar nu e. Oamenii care iubesc cu adevarat se simt morti, nu vii, atunci cand dragostea lor da ortul popii. Fraza de mai sus e aplicabila celorlalti, celor ca mine. Celor pe care ii subordoneaza uneori nevoia de a da cu piciorul in tot ce au construit. Celor care simt voluptate acolo unde altii vad doar esec. Celor dependenti de despartiri.
E, oarecum, cam ca la parfumurile bune, care au intotdeauna trei note: sunt importante cele de varf, pe care le simti imediat, cateodata prea aspre, dar extrem de importante atunci cand te lasi sedus de el si il cumperi, si cele de baza, de final, cele care raman acolo pana la sfarsitul petrecerii, atunci cand te intrebi: „mai miroase?”. Notele de mijloc, desi sunt esenta parfumului, nu prea conteaza.
Revenind la dependentii de despartiri, nu stiu de cate feluri or fi – sau om fi. Cred ca multe. Eu am identificat vreo trei, dar sigur imi mai deschideti voi ochii.
O sa-i mentionez primii pe cei care iubesc narcisist, nu pentru ca ar fi cei mai relevanti, ci pentru ca vreau sa scap repede de ei. Ei sunt falsii dependenti de despartiri. De fapt, lor le lipseste adrenalina inceputurilor, pentru ca au mereu nevoie de cineva nou, care sa le spuna cat sunt de frumosi, de destepti, de buni. Pentru ei, despartirile devin o nevoie prin prisma nevoii de inceputuri. Lacrimile sunt reale, de buna seama, dar una e cand le versi la un film trist, alta e cand le versi la mormantul unui parinte.
Pe urma, sunt cei care iubesc cu guma de sters in dinti. Ca un nepriceput desenator in carbune, care si-a gresit schita si, in loc sa ia totul de la inceput pe o coala noua de hartie, prefera sa stearga cu guma. Nu mai conteaza ca lasa urme, nu mai conteaza ca nimic nu va mai fi vreodata pur, important e ca poti muta punctul de fuga mai sus, mai jos, mai incolo un pic. Ei sunt cei mai nenorociti dintre dependentii de despartiri, pentru ca traiesc cu senzatia ca treaba asta poate merge la infinit. Ceea ce – intrebati orice grafician – nu e adevarat. Ei sunt cainii care rup lantul doar pentru a se culca, liberi, in cusca. Ii recunoasteti usor, ei sunt cei care spun cu voce tare „adio”, iar in sinea lor „la revedere”. Ar putea sa spuna ca au nevoie de o pauza, dar n-ar mai fi la fel trairea, n-ar mai avea motiv sa-si planga de mila, pe umerii tuturor prietenilor, ca au ramas singuri/singure. Prefera sa se desparta, doar ca sa se impace.
Iar la final sunt cei care trebuie sa dea de pamant cu lumea, neputand separa dragostea de restul universului. Ei nu cunosc cale de mijloc, ca sa schimbe, trebuie sa schimbe tot. Se aseamana, intrucatva, primei categorii, pentru ca si pe ei tot nevoia de noi inceputuri ii face sa apeleze cu consecventa maniacala la metoda sfarsitului. Doar ca ei nu cauta sa li se reconfirme ca ei insisi sunt ce-au mai fost, ci ca lumea e, totusi, ce le-a parut candva. Ei isi pedepsesc dragostea pentru a spala pacatele lumii. Suna atat de bine, incat ma ambitionez sa cred ca din aceasta ultima categorie fac parte si eu.
Prietenii imi spun, ce-i drept, ca as face parte din categoria a doua, iar fostele iubiri m-ar include fara ezitare in prima categorie. Dar de unde era sa stie ele?
