Draga A.,
E ca in poze, muntii de departe par mai mici decat hopul de alaturi, si de-aia si mie mi se-ntampla adesea sa-mi aduc aminte numai partile vesele ale povestii. Adevarul e, insa, ca ma cam bagasem, de buna voie si nesilit decat de imprejurari, intr-un rahat destul de mare. Palaria pe care obisnuiam s-o port cu mandrie se largea pe zi ce trece. Cum s-ar spune, construisem o groapa.
Sentimentul vinovatiei fata de tine ma ustura tot mai des, deci aveam nevoie de tot mai mult alcool ca sa pot minti, ca sa pot inventa minciuni noi. Aveam nevoie de alcool ca sa fac dragoste cu tine, aveam nevoie de alcool ca sa ma scuz cand nu eram in stare. Dar oricum, cand serile noastre impreuna se incheiau si tu plecai acasa, eu ramaneam imbibat in vin, incapabil sa ma pot opri. Ieseam din nou prin carciumi si cluburi, cu chef de macheala si de agatat, sau, daca mi-era prea lene, dadeam cate un telefon, ca sa scot de prin raftul cu vechituri cate-o domnisoara al carei ramas bun lasase loc de buna ziua – sau de noapte buna, ca sa fiu mai precis.
Cand lucrurile ieseau „bine“ – adica imi completam seara cu cate cineva – ma culcam spre dimineata, deprimat si apasat de greseala. Cand lucrurile nu ieseau bine, ma intorceam acasa furios. Daca a doua zi era zi de munca, era grav: ma duceam la serviciu ca la autopsie, si nu-i de mirare ca toata lumea incepuse sa ma ia la ochi. Ca sa fie treaba treaba, cu cat colegii si sefii imi taiau din ratia de simpatie, cu atat mai tentat eram sa iau o bere in bot de cum terminam programul. Poti intelege deci ca ma varasem intr-un cerc vicios la propriu si la figurat si constiinta acestui fapt nu ma ajuta cu nimic, ba dimpotriva. Ca vaga consolare, ascultam la nesfarsit un cantecel despre cat de prost esti atunci cand iti doresti sa devii Bukowski.
Mai tii minte, ajunsesem sa te rog aproape in fiecare zi sa te muti cu mine. Nefiind in stare sa ma schimb de unul singur, imi spuneam ca o asemenea schimbare m-ar fi obligat sa ma potolesc. Tu aveai insa motivele tale sa nu te grabesti, si eu le stiam foarte bine. Si nici eu nu puteam sa-ti spun adevarul. Poate ca, daca as fi facut-o, am fi ajuns undeva. Nici asta nu folosea nimanui: eram atat de nemernic si de ipocrit incat atunci cand tu refuzai sau amanai sa facem pasul mai serios catre o viata de familie, eu te consideram ca purtand o parte din vina pentru incurcaturile mele. Imi spuneam ca, pana la urma, asta meriti. Constiinta se mai elibera, prindeam curaj si simteam nevoia sa te mai insel o data, si o luam de la capat.
De fapt, n-o luam de la capat. Ar fi fost frumos s-o pot lua de la capat, dar eu persistam in greseala. Pentru ca, nici in privinta celorlalte fete cu care ma intersectam, lucrurile nu aratau prea optimist. Pretentiile mele crescusera cu fiecare meci castigat. Nu ma mai multumea o partida de sex, voiam tot mai mult de la mine si, implicit, de la ele. Incepusera sa ma intereseze numai cele care treceau drept o prada grea in ochii lumii. Dar si tehnicile de socializare, ca sa zic asa, evoluasera, asa ca raportul esecuri / succese ramanea oarecum acelasi. Unul destul de magulitor, altminteri, pentru un ego expandat ca o floricica de porumb.
Madalina. Daca tot vorbeam de fete inaccesibile, trebuie sa-ti spun ca Madalina era una dintre ele. Cum iti spuneam, o fata care se lasa greu ma incuraja sa-mi incerc norocul, dar Madalina era descurajator de inaccesibila. Era un fel de vedeta neoficiala prin clubul unde ajunsesem sa-mi fac veacul atunci. Era frumusica foc, avea proportiile unui fotomodel – doar la inaltime, poate, sa fi fost un pic sub standardele matematice ale frumusetii, era fiica unor doctori grozav de instariti si, peste toate astea, nu parea sa aiba brese in inteligenta sau cultura. De altfel, asa am si reusit sa ma imprietenesc cu ea, foarte constient si sincer cu mine cand imi spuneam ca, oricat de sus mi-as tine eu nasul, pe ea n-o s-o am niciodata. Ce eram eu, decat un betivan afemeiat? Pe cand ea, ea venea dintr-un alt sistem solar, populat cu creaturi ciudate, care gandeau, vorbeau si se purtau cu totul altfel. Sincer sa fiu, gandul de a nimeri sase numere la loto imi era mai apropiat decat cel de a avea, vreodata, ceva in comun cu fata asta. Nici macar cand ajungeam pe ultima treapta a alcoolizarii nu-mi permiteam sa-mi imaginez ceva intre mine si ea: era suficient sa-mi aduc aminte ca e logodita si ca urma sa se marite, in curand, cu un avocat de prin Cluj. Un locuitor din acelasi sistem solar cu ea, probabil.
Ce ne apropiase? Obiceiul de a bea impreuna prin colturi de bar si de a rade de ceilalti. Nu crezusem ca o sa gasesc in barfa si fleac o asa sursa de binedispunere. Cand nu ne amuzam pe seama celorlalti, radeam de noi insine – si capacitatea de autoironie e o pasare rara si extrem de seducatoare la o femeie. Eu radeam de conditia mea asumat inferioara, ea isi lua peste picior sangele albastrui, timpul trecea repede si placut.
Si mai era, tot in perioada aceea, o fata, Roxana, care imi acordase, la un moment dat, onoarea de a o cunoaste si in felul mai launtric. Placerea fusese de partea ei, se pare, pentru ca, de o buna bucata de vreme, nu reuseam deloc sa scap de ea. Pe unde ma prindea, pe acolo venea langa mine, insistenta pana la agasare. Imi propusesem sa rup orice legatura cu ea, dar nu era deloc simplu: se intampla frecvent sa ma prinda intr-atat de beat incat uitam de consecintele unei noi nopti alaturi de ea. Si, din pricina asta, in loc sa o indepartez, mai rau ii cream iluzii.
Noaptea despre care iti vorbesc, o noapte de primavara, era una tipica: incercam sa scap de Roxana, mai ales ca Madalina era prin preajma si nu voiam sa-mi stric placerea de a cleveti alaturi de ea. Roxana exagerase cu tequila, devenise aproape agresiva si ma obliga efectiv sa fug de ea dintr-o parte in alta a discotecii. Si, la un moment dat, pe la doua noaptea, cand dj-ul a pus o melodie lenta, am vazut-o venind spre mine, ambitioasa si hotarata, si mi-am dat seama ca iar o sa am o noapte de sex dorit doar pe jumatate.
In clipa aia, mi-a venit un fel de idee salvatoare: si, pentru ca nu aveam decat cateva secunde la dispozitie, a trebuit s-o pun in aplicare fara intarziere si ezitare. Am luat-o pe Madalina in brate si am inceput sa dansez cu ea. Pana sa-mi dau seama daca a surprins-o sau nu gestul meu cam brusc, i-am si explicat, la ureche, despre ce e vorba, cerandu-i complicitatea. Am rugat-o deci sa ma ajute sa scap de Roxana. Nu-i mare lucru, i-am zis, trebuie doar sa pari cat mai afectuoasa, ca si cum ar fi ceva intre noi. O piesa de teatru intr-un act scurt, menita sa goneasca spectatorii. Nici prin cap nu-mi trecea ce complicatii o sa produca mica mea stratagema de evitat roxane.
Afectuoasa am rugat-o sa fie; ei bine, afectuoasa a fost. S-a lipit de mine ca un abtibild, impingandu-si sanii si pubisul in trupul meu cu o forta ceva mai mare decat o cereau nevoile de interpretare artistica. Cu o mana imi mangaia ceafa, in timp ce isi apropiase buzele de mine, scaldandu-mi urechea intr-o boare calda si sacadata. Cred ca am ajuns la maximul posibil de erectie inainte de primul refren al melodiei. Eram derutat complet, imi dadeam seama ca se intampla ceva care nu avea legatura cu micul meu joc, dar habar nu aveam ce sa fac mai departe. Tot ceea ce crezusem ca stiu despre femei, sarcasmul meu bine dresat, totul implodase ca lovit de suflul bombei atomice. Felul in care ma tinea in brate si ma invartea usor fata aceea interzisa mi-a provocat daune ireparabile in numai cateva fractiuni de secunda. Eram un paianjen prins in panza altui paianjen. Ma indragostisem rau, rau de tot.
Ce-o fi, o fi, mi-am zis, si am inceput sa-i intorc ceva din tandretea gesturilor. I-am atins mai intai pielea spinarii, cu un gest fals pudic, ca si cum asa m-ar fi obligat miscarile de dans. N-a parut deloc deranjata. Am prins curaj si mi-am coborat mana spre fund, si l-am simtit mic si al dracului de prietenos la mine in palma. Mi-am dat seama ca mi se intampla ceva ce nu mi se mai intamplase niciodata, imi simteam genunchii din vata si nu-mi explic ce inertii miraculoase m-au facut sa nu cad din picioare.
Melodia aia trebuie sa fi condensat in ea ore intregi. Precum un om in ultima sa clipa, am avut timp nu doar sa-mi recapitulez toata viata, ci si sa ma impac cu gandul de a pierde tot ce insemnase vreodata ceva pentru mine. Apoi, linistit, mi-am pus obrazul langa obrazul ei si am refuzat sa mai gandesc. Am ramas doar cu muzica si cu dansul si cu caracatita aceea fierbinte care ma prinsese si ma facuse sa vreau sa fiu devorat. Mi se parea ca imi gasisem ceva pentru care merita sa mori, fara sa am habar macar ca asta cautam.
Cand s-au dus in cross-over si ultimele acorduri si a trebuit sa revin brusc la realitate, am spus o chestie siropoasa, singurele cuvinte pe care a fost in stare sa le produca un creier golit de seva: „Multumesc, ingerasul meu pazitor“. Si, pana in ultima zi, ingeras pazitor avea sa-i ramana numele.
Dar cat a fost ea de inger sau de pazitor, draga mea A., ai sa-ti dai tu seama, din scrisorile urmatoare. Eu inca n-am putut ajunge la o concluzie.
Citeste a opta scrisoare aici.
Citeste a saptea scrisoare aici.
Citeste a sasea scrisoare aici.
Citeste a cincea scrisoare aici.
Citeste a patra scrisoare aici.
Citeste a treia scrisoare aici.
