Draga mea A.,
Imi aduc aminte cum, odata, primarul Bucurestiului a incercat sa mareasca din condei spatiul verde al orasului, ca sa-l incadreze oarecum in normele astea europene, adaugand la zonele naturale toate sutele de hectare de cimitire din oras. Pai ce, au zis ei, cimitirele n-au verdeata, n-au pomi, n-au alei de promenada?
De ce mi-am adus aminte de stirea asta, o sa ma intrebi. Pentru ca n-as sti cum altfel sa descriu in cuvinte cat de frumoasa a fost povestea mea de dragoste cu ea, daca n-as putea sa spun asa: a fost o iubire frumoasa ca un cimitir.
Stai, stai, nu ma judeca gresit. N-am nicio intentie de morbiditate, desi, in toata perioada aia, m-am gandit adesea cata bunatate mi-ar arata pamantul daca ar inceta, intr-o clipa oarecare, sa ma tina la suprafata sa. Pentru ca sufletul se dilatase pana la limita de suportabilitate fizica, n-ar mai fi incaput o molecula de hidrogen in bietul meu piept, si aveam sentimentul ala sfant al indragostitilor, convingerea ca traisem tot ce fusese bun de trait.
Dar nu de aici incepe si nu aici se termina asemanarea. Linistea, de exemplu. Doamne, cat de linistit eram, in timp ce in jurul meu totul se darama cu repeziciune. Invatasem intr-o fractiune de secunda ceea ce nu se poate pricepe intr-o viata de stat printre cartile sfinte: ca, in afara de dragoste, totul este desertaciune. Si noua mea revelatie nu ma intrista in niciun fel, ba chiar dimpotriva, ma facea sa privesc viata cu mai multa dragoste decat o privisem vreodata, tocmai pentru ca, pentru prima data, nu ma mai uitam la ea cu frustrarea de a nu-mi fi dat ce considerasem ca merit, cu mania ca ma face sa imbatranesc, cu supararea ca mi-a dat multe pacate si putine virtuti… Nu, de data asta, imi priveam propria viata aproape detasat de ea, cu mila cu care te uiti la ologul cersetor la semafor, si asta ma ajuta s-o iubesc mai mult ca niciodata si sa ma simt sclavul ei mai putin decat oricand.
Asa cum, daca mai stii, ni s-a intamplat si noua plimbandu-ne prin vechiul cimitir al Sighisoarei, cand ne-am dat seama cat de putin importante sunt toate supararile noastre si cat de norocosi suntem pentru simplul fapt ca traim. Doar ca, atunci, revelatia a avut viata unui fluture de o zi, pe cand acum, cu Madalina, dalta evenimentelor a taiat mult mai adanc in stanca.
Sau alt exemplu: disparitia totala a nemernicului de simt al proprietatii. Otrava asta groaznica pe care o luam in doze mici inca de cand invatam sa spunem „mama“ si in care, pana la urma, ne scufundam pe de-a-ntregul, isi gasise antidotul. Habar n-avusesem cat de legat fusesem de obiecte, de micile si irelevantele mele posesiuni lumesti, pana nu mi-am dat seama cat de liber si de usor eram ignorandu-le si debarasandu-ma de ele. Sigur, nu la asta se rezuma sentimentul, dar, ca sa intelegi, pot sa-ti spun ca ajunsesem in punctul in care plecam seara de acasa tinandu-ne de mana spre cate-o carciuma si, pe drum, dadeam toti banii pe care-i aveam la noi, si nu erau neaparat putini, cate unui cersetor care ne trecea calea, dupa care ne umpleam de bucuria de a ne intreba: si acum ce facem? Si trebuia sa ne oprim, ca niste boschetari, sa cerem cate o tigara vreunui student grabit spre nicaieri, sau sa mergem prin carciumi necunoscute si sa fugim inainte de a cere nota de plata.
Si nu numai simtul proprietatii materiale disparuse. Mai era senzatia aia de o savoare nebanuita pe care trebuia s-o avem impartindu-ne reciproc. Ea isi astepta resemnata ziua nuntii, eu ma gandeam plin de trist extaz ca Dumnezeu ma pricopsise cu mai multa frumusete decat meritam, pentru ca te aveam si pe tine, o aveam si pe ea, si stiam, cat de bine stiam, ca ziua in care n-o sa va mai am pe niciuna dintre voi se apropie cu implacabil cinism, si n-ai sa intelegi cat de relaxat eram asteptand-o, pentru ca atunci si acolo se intampla viata mea si stiam ca tot ce avea sa urmeze avea sa fie doar o banala repliere fara importanta. Important e ca de la mesele regilor ramaneau mai multe firimituri decat puteam noi duce, si asta era minunat. Scapasem de orice urma de gelozie, intelegeam pentru prima data cat de absurd este gandul ca ai putea sa te proclami unic beneficiar al uzufructului unui corp, mi se parea ca e ca si cum ai vrea sa ploua doar pentru tine, si ma simteam minunat in promiscuitatea acestor ganduri.
Da, draga mea A., si ne aveam pe de-a-ntregul, chiar si asa, impartiti cum eram, razand in sinea noastra de nebunii care cred ca infinitul impartit la jumatate nu mai e infinit.
Si misterul care invaluia dragostea noastra si pe care nu voiam si nu puteam sa-l impartasim niciunui martor, asa cum mortii nu vor si nu pot sa-si impartaseasca enigma cu cei vii, doar ca noi eram mai vii decat cei vii, asa cum poate ca si mortii sunt, cum se spune, mai vii decat noi… Si tacerea, pe care n-o cunoscusem atat de frumoasa pana atunci, si lumanarile care inca mai palpaiau la capul nostru in fiecare dimineata, si nocturnele alea triste pe care le ascultam dezbracati, fumand si privindu-ne pielea… De-asta sper sa ma crezi cand iti spun ca n-as avea alte cuvinte: a fost o dragoste frumoasa ca un cimitir.
Si poate ca asa trebuia sa fie: nici pe tine nu te-am iubit vreodata mai mult decat atunci. De ce? Habar n-am. Poate pentru ca stiam ca o sa te pierd, imi intrase premonitia asta in cap si nu mai voiam sa treaca o zi fara sa ma bucur de tot ce insemnai pentru mine. Poate pentru ca, in sinea mea, stiam ca tu devenisesi amanta si nu mi se mai intamplase niciodata pana atunci sa fac dragoste cu tine in calitate de amanta, si gandul asta ma excita teribil si ma facea sa imi dau seama cat de putine lucruri stiam despre tine… Si, asa cum, in urma cu aproape zece ani, avusesem parte de o experienta greu de uitat, felul in care Teodora isi ceruse dreptul ei la o ultima noapte, chiar daca noaptea fusese zi, tot asa simteam ca imi cer eu dreptul la o ultima noapte cu tine, si a doua zi la fel, si a treia zi la fel…
Mai pricepi ce-ti zic? Imi cam pierd coerenta, draga mea A, stii ca amintirile frumoase sunt mai dureroase decat cele urate. Mai bine ma opresc aici. Si o singura intrebare inca ma mai seaca: daca n-as fi stiut ca, inca de la primul ei mesaj, doua clepisdre fusesera intoarse, una pentru ea si una pentru tine, si ca firele de nisip curgeau implacabil, spre vesnica odihna in cartea cu oaspeti a sufletului meu, as mai fi iubit-o la fel?
Click aici pentru a doisprezecea scrisoare.
Click aici pentru a unsprezecea scrisoare.
Click aici pentru a zecea scrisoare.
Click aici pentru a noua scrisoare.
Click aici pentru a opta scrisoare.
Click aici pentru a saptea scrisoare.
Click aici pentru a sasea scrisoare.
Click aici pentru a cincea scrisoare.
Click aici pentru a patra scrisoare.
Click aici pentru a treia scrisoare.
