In jurul nostru, pe strazi batute de vant, prin camere umede si in fata unor seminee in care focul sare sprintar, se plimba relatii cu fete prelungi, cu degete fine si cu trupul istovit. Relatiile se culca seara in asternuturi reci pe care le incalzesc pentru o vreme, se ridica dimineata, isi beau cafelele si isi mananca cerealele, merg la nunti si la botezuri, pleaca in vacante, sadesc copacei si garduri vii. Iar, la un moment dat, mor. Fie din cauze naturale, fie in urma unor violente si cumplite accidente de care nu auzim insa la stiri.
Sigur, in piepturile celor implicati in relatie, pe pielea lor stravezie, pe sanii ei cei plini si cei grei, scrie din cand in cand „iubire”. Asta e un cuvant scrijelit, cand ingrosat, cu caractere ferme, pe care le vede oricine si pentru care oricine poate depune marturie, cand subtirel si tremurat, cu lipsa de vigoare si hotarare. Una peste alta, exista insa un consens: in tabelul acela, impartit in doua coloane, in care constiinta ne plaseaza lucrurile si faptele, iubirea sta in categoria celor „Bune”. E bine sa iubesti. E moral. E si divin uneori.
In momentele noastre de singuratate insa, cand ne e teama sa ramanem in casa cu noi insine, cand ne vine sa ne invitam prietenii la cafea si parintii la ceai, recunoastem cu jumatate de suflet ca parca relatia pe care o avem nu are ce cauta in coloana celor „bune”. Nu ca ar fi rea. Nu ca ar fi daunatoare. Ci din alte motive, cumva mai rusinoase, mai intime, din partile noastre moi si pe care nu le expunem prea des.
Intr-un astfel de moment, m-am intrebat „daca am fi puternici, am mai iubi?”. Daca ne-ar fi bine cu noi, daca am plesni de sanatate, daca obrajii ne-ar fi proaspeti si rumeni, daca privirea ne-ar fi senina si nu incercanata, daca nu am avea zone care mustesc de neputinta, de frustrare, de lipsuri, daca n-am fi betegi, daca n-am suferi, daca n-am avea cate un membru in minus sau unul frant, pe care sa-l tragem dupa noi, daca am sti sa zburam singuri, daca nu ne-am fi prabusit cel putin o data, daca n-am avea noroi pe sub vesmintele albe, am mai iubi?
Se zice, cliseistic, „el ma completeaza”. „Ea ma umple”. „El e jumatatea mea, fara el nu m-as simti intreaga”. Si se crede, poate tot cliseistic, ca starea noastra normala, inainte de iubire, e una a ciuntirii, a handicapului, a defectului. Nu suntem perfecti singuri, dar devenim impreuna. Nu suntem completi si intregi, dar ne intregim in cuplu. Si conferim acestei desavarsiri o dimensiune mistica, o amploare ontologica, latura miraculoasa a unei metamorfoze inaltatoare. Ca suntem plini de hibe, stiam deja. Intrebarea mea, pur ipotetica e aceasta: si-ar mai gasi iubirea locul intr-o lume in care am fi perfecti? Puternici, stralucitori, lipsiti de complexe, fara drame care sa pretinda o consolare, fara rani care sa isi reclame un pansament? Ar mai lua cineva leacul fara sa fie bolnav?
Daca e adevarat ca „el ma completeaza”, inseamna ca sunt ciunga. Daca n-as mai fi ciunga, ci rotunda, perfecta ca o sfera, plutind in stare de beatitudine, de ce mi-as mai lega viata de cineva? Ce rol ar mai avea „iubirea” daca nu acela de accesoriu inutil? Si daca as fi perfecta, as mai face gesturi gratuite?
Privind astfel lucrurile, acea completare atat de des invocata pare ca marturia unui handicap. Si atunci completarea capata valoare terapeutica, medicinala, reparatorie. Iubirea devine doctorul la care te duci nu pentru ca esti sanatos, ci pentru ca esti bolnav. Iar sentimentele – atat de pure de la distanta – par patate de unsoarea nevoii, a necesitatii, a carpelii si a improvizatiei. Iar ideea asta, a necesarului, ma scoate din minti. Mi-as dori sa nu avem niciodata „nevoie” unul de altul. Nevoia e impuritatea din apa, e firimitura enervanta care pluteste deasupra, e rana noastra purulenta si nu mi se pare nimic inaltator in ea. Nimic divin, nimic nobil.
Ce e si mai trist e ca, nici dupa completare, nu suntem intregi. Avem „mai mult”, nu neaparat insa ce ne trebuia. Si atunci cautarea noastra incepe sa semene cu demersul acelor persoane care apeleaza la medicina traditionala, nu gasesc vindecare, merg apoi la farmacia naturista, numai ca li se prescriu leacurile gresite si sfarsesc in a treia saptamana la homeopat. Sa fie pilula placebo destinatia noastra finala?
Va voi intrista pe multi poate. Dar ma incapatanez sa visez la o lume in care eu, perfecta, si el, perfect, ne vom intalni si vom dormi in acelasi pat nu pentru ca mie mi-e cald la el in brate, si el se simte linistit in ale mele, nu pentru ca eu ii alung lui cosmarul, si el mie migrenele, ci pentru ca… Pentru ca…
Inca nu am un raspuns. Dar sunt sigura ca ar fi ceva splendid :).
