Cuplul pe cale de disparitie

Se vorbeste din ce in ce mai des despre moartea cuplului. Lumile imaginate de Huxley sau de Orwell in distopiile lor incep sa prinda consistenta nu numai la nivel politic si social, dar si in ceea ce priveste relatiile interumane, personale.

Mamele si bunicile noastre sunt ingrijorate ca nu ne mai dorim o casnicie, ca scancetul unui copil nu mai umezeste ochii femeilor din ziua de azi, asa cum se intampla odinioara. Barbatii nu mai sunt nici ei dependenti de ciorba si de muraturile pe care oricum nu mai stim sa le facem. Si ei au invatat sa aiba grija de ei, acum hypermarketul este un bun inlocuitor in multe privinte. Iar noi avem telefon, putem lua legatura cu un instalator ori de cate ori ni se infunda chiuveta.
Initial, un astfel de tablou m-ar bucura. Independenta aceasta a barbatilor fata de femei, a femeilor fata de barbati, ne-ar putea elibera de motivele secundare care ne faceau sa ramanem unii langa altii. Cu alte cuvinte, nu mai mentin legatura cu Costel pentru ca e barbat gospodar si se pricepe la toate, ci pentru ca-l iubesc. Iar Costel, la fel, imi aduce flori numai si numai pentru ca este indragostit nebuneste si nu cu motivul meschin de a ma convinge sa-i calc camasile asta seara. Afectiunea pare total epurata de motivele de ordin pragmatic ale vietii in doi, isi arata din nou chipul proaspat si imaculat.

Ce ne facem insa daca devenim “atat de” independenti incat nu mai avem nevoie deloc de altcineva? Nu mai avem nevoie si punct. In niciun fel de latura a existentei noastre. In continuare voi incerca sa identific acei factori ce devin dusmani ai cuplului in lumea contemporana.

Daca pana acum principalii oponenti ai calculatorului si ai televiziunii erau, mai ales, oamenii de cultura care, obisnuiti fiind cu alt gen de delicii, acuzau internetul si spatiul tv de frivolitate, de difuzarea unor materiale slabe din punct de vedere calitativ, mult prea axate pe notiunea de divertisment si prea putin pe informatia veridica, de un inalt nivel calitativ, acum s-ar putea ca si psihologii sau cei specializati in terapia de cuplu sa acuze cele doua mijloace de contributie semnificativa la deteriorarea unei relatii. Poate suna exagerat, dar ganditi-va de cate ori v-ati pomenit vorbind singure pentru ca prietenul juca o partida de NFS sau pentru ca era meciul secolului (Dumnezeule, a cata oara?) la televizor. De aici, certuri, frustrari. Aici nu invinovatim barbatii din moment ce si femeile incep sa petreaca din ce in ce mai mult timp in mediile virtuale. Cum petrecem din ce in ce mai multe seri si ore in fata unor ecrane, incepem sa nu mai simtim nevoia prezentei umane. Or, doar asa se poate dezvolta un comportament empatic. Privind, nedand nimic inapoi, neantrenandu-ne in niciun fel de schimb, atunci nu vom invata sa ne “sincronizam” cu o alta fiinta umana. Produsele tehnologiei de azi nu ne sprijina in dezvoltarea noastra ca indivizi integrati intr-o comunitate si, la scara redusa, intr-o familie. Ele contribuie mai degraba la instrainare, la afisarea unei atitudini de indiferenta.

Uitati-va in jurul vostru, in statii de metrou, de autobuz sau, pur si simplu, pe strazi. Urechile ne sunt acoperite de casti. De ipod-uri, de hands-free-uri, de mp playere. Nu mai vorbim unii cu altii, nici nu ne mai privim. Toate aceste gadget-uri profita de existenta unui gol, a unei lipse in viata noastra. Dar, cu ele, nu facem decat sa sapam, si sa sapam, si sa adancim haul. Pana cand ne vom trezi complet izolati, total insensibili, orbi si surzi, incapabili sa mai purtam o conversatie si mai saraciti decat Adam si Eva, dupa ce au fost izgoniti din Rai. Vom suferi toti de un onanism existential, biete fiinte narcisiace fara prea multa iubire de sine si cu zero curiozitate in legatura cu cel de alaturi, cu fiinta care sta pe scaunul de langa, si ea cu urechile acoperite, balanganindu-se trist, cu ochii inchisi in fata usii pe care se coboara.

Pe langa dezumanirea prin tehnologizare, intervin si alti factori. Ne casatorim din ce in ce mai tarziu. Stim cu totii de ce: cariera, faptul ca nu ne consideram maturi din punct de vedere emotional. Ma intreb insa cine a spus ca o familie reprezinta un pas cu riscuri minime. Atunci cand cei doi se hotarasc sa se indrepte catre starea civila, sunt deja doua entitati cu personalitati bine definite. Sunt atat de maturi incat e greu sa mai schimbi ceva la ei. Si nu cred ca aceasta rigiditate, aceasta insusire ad literam a unui anumit set de valori, este neaparat ceva benefic pentru cuplu. Ne casatorim cand suntem deja “claditi”, cand celalalt nu mai poate opta pentru o anumita culoare. Sunt produse finisate si, vai, atat de plictisitoare si de terne. Suntem deja ofiliti, deja rodati. Dar, intr-adevar, am studiat bine traseul, stim ce curbe si ce viraje ne asteapta in urmatorul an, cincinal, deceniu.

Daca suntem deja “formati”, ajungem din ce in ce mai greu sa spunem ca ne lipseste ceva. Femeile au acum sex-toy-uri, iar nevoia de afectiune se face simtita la program, niciodata neinvitata, cam o data sau de doua ori pe saptamana. Or, pentru asta, nu este necesara achizitia unui partener de cursa lunga. Pentru un companion la un concert, la un film sau pentru o vacanta, chiar nu este indicat sa cumperi tot pachetul, nu?

Iar ei, barbatii, incep si ei sa se adapteze. Isi cumpara carti cu Jamie Oliver, citesc o revista si gata, gospodina este “disponibilizata”.

Daca ma suspectati cumva de exagerari, am sa va spun ca in Germania, de pilda, procentul de femei cu studii superioare care aleg sa ramana celibatare este de 40%. Credeti ca asa ceva era de conceput acum doua decenii?

Nici maternitatea nu mai priveste barbatul ca fiind indispensabil. Masculul apare, isi planteaza samanta si este mai usor ca niciodata sa-l dai afara pe usa, odata ce a “incoltit”. Asta in cazul in care nu se apeleaza la o banca de sperma. Cadrul legislativ, cel putin cel occidental, sprijina mama. Si tot ce-si poate dori de la tata poate obtine de la distanta, cei doi nu mai trebuie sa ramana sub acelasi acoperis.

Viitorul afectiv arata sumbru. Vom deveni o planeta de singuratici, dar ce este si mai trist este ca nici macar nu ne vom da seama de asta, nu vom sti ca altadata era altceva. Vom respira singuri, inchisi in niste capsule, fara sa mai privim in afara noastra. Vom fi complet depersonalizati, niste fiinte cu surasuri palide, cu priviri cenusii, dar vom fi in siguranta. Nicio suferinta hamletiana, nicio drama dostoievskiana nu ne vor paste pe noi, fiintele aseptice, puse la adapost de microbii diferentelor si de virusii dependentelor. Iubirea si cuplul vor ajunge ca doua continente disparute si nimeni nu va mai putea spune exact cum era inainte. Voua va e dor de Atlantida?