Modul de-a iubi al barbatilor cu parul carunt e altfel. Barbatii cu parul carunt au timp. E una dintre marile lor bogatii, care doar la acele varste se poate instala. Se opresc in loc si nu se grabesc niciunde. Nu vor sa te devoreze intr-o clipa. Lacomia lor nu ti se depune pe piele, ca la ceilalti, nu iti arunca laturi in cale, laturi in care sa cazi si in care sa te sufoci incercand sa fii alta, sa fii frumoasa, sa fii. Un barbat cu parul alb nu-ti va lega niciodata mainile si picioarele. Nu, un barbat cu parul cenusii stie sa se joace mult mai bine si capcanele sale sunt tesute foarte migalos, avand stralucirea stinsa a falsei modestii, patina lipsei de ambitie.
Barbatii acestia sunt vaduviti de aroganta tineretii si nu se mai lasa condusi de patima din sange. Patimile lor sunt mult mai rafinate, dar si mai greu de ghicit, de intuit. In fata barbatului acestuia, te simti initial impacata, comod. Ai senzatia ca tot ce trebuie sa faci este, pentru prima oara cu adevarat, sa fii tu insati. El nu te obliga la nimic. Ai sentimentul acela ca esti admirata cumva altfel. Altfel decat esti obisnuita. Si, tocmai pentru ca e altfel, e extraordinar de erotic.
Barbatul cu parul grizonant nu-ti da ultimatumuri. Cu extraordinara lui aparenta fragilitate, are delicatetea de a nu impune sarcini. Accepta cu seninatate ceea ce esti tu pregatita sa-i oferi. La inceput, crezi ca tu esti cea conduce ofensiva. Si asta iti sufla vant in panze. In sfarsit, tu esti cea care ia armele in brate si pleaca la razboi. Nici nu e nevoie sa-ti pui armuri. Consideri ca esti cea care anima un camp gol, fluturele colorat, viu, atat de viu. Te maguleste gandul ca imprastii viata la fiecare bataie din aripi. Ca arunci cu pigmenti si cu sunete in mod iresponsabil, fara sa te gandesti, fara sa faci economie de frumusete. De ce ai face-o? Doar ai atata… in toate colturile si in toate incheieturile. Extraordinara frumusete cruda, nemiloasa, infumurata a femeii tinere doar pe jumatate constiente de ea.
El tace, de cele mai multe ori. Iar cand buzele lui nu spun nimic si nu te saruta cu acel amestec de pudoare monahala si de perversiune, zambeste cu un amestec de amaraciune si de nostalgie care il indeparteaza din ce in ce mai mult de tine, cu fiecare intalnire. Esti usor nedumerita. Hei, tu esti care are secrete, toate izvoarele sunt la tine, tu, cu nurii tai, animi campurile si pui note muzicale in ciocul pasarilor de preerie. De unde acea boare straina care incepe sa adie peste voi? Cine a adus-o aici? Cine i-a dat drumul sa intre? Sanii tai ca piatra, coapsele de otel s-au frant in zidul privirilor lui.
Si abia acum incepi sa intelegi. De fapt, abia acum incepi sa te indragostesti. In timp ce tu-ti imaginasesi ca mintea lui stralucita, plina de metafore, de tablouri, de carti si de tutun vechi, ti-a supus trupul si l-a facut sa se franga si sa se indoaie pe scene pe care nu te-ai imaginat niciodata, in timp ce tu credeai ca sunt posibile simbioze ciudate, ca orgasmele iti sunt in creier si ca nu se nasc din incovrigarea maruntaielor tale, iata-te atarnand cu mana afara din pat, spre podea, si cu ochii pironiti in tavan, simtind cum toate iti scapa printre degete, cum pasii tai nu mai sunt la fel, cum suflarea ta nu mai face florile sa se infioare.
Credeai ca pe el l-a impins in bratele tale modul in care trimiteai inapoi mingile pe care intelepciunea sa le expulza spre taramurile tale. Credeai ca te-a placut pentru ca esti altfel. Insa, in ochii barbatilor batrani, tineretea are acelasi chip. Si sangele circula la fel de repede si nu este nimic mai incitant decat supunerea lui si imblanzirea talazurilor sale. Credeai ca esti aleasa, insa varsta ta alesese pentru tine. Cu inconstienta-i specifica.
Biet fluture cu apucaturi de molie. Becul acela ardea de mult timp, dar, hei, ce sunt temperaturile mari pentru un sange fierbinte!
Esti lut in mainile lui. Lut plin de nervuri si de terminatii si prin pielea lui vorbesc toate femeile pe care le-a iubit, toate femeile pe care le-a parasit, toate femeile care au plecat trantind usi, rupand scrisori, zambind trist, zambind amar, aruncandu-i vorbe grele sau mangaindu-l cu palmele. Femei care i-au facut copii. Femei care i-au citit cartile incercand sa se regaseasca printre pagini, cerandu-si fiecare bucatica ei de nemurire. Vrei sa te modeleze in asa fel incat sa te potrivesti mai bine in causul palmelor sale. In asa fel sa intri mai bine in scobitura aceea atat de adanca de la baza gatului sau, inconjurata de oase subtiri si taioase, si care te face sa plangi ori de cate ori o privesti. Vrei sa te sculpteze in asa fel incat corpul tau sa devina platosa pentru slabiciunea lui. Dar nu se intampla asa.
Pentru ca barbatul cu parul alb nu are nevoie de un scut. Pentru ca el nu mai iubeste prin lanturi si prin fire, prin atac si defensiva, ci cumva separat, autonom. El, cu timpul cel mai putin din lume, asteapta. Si, in plus, nici nu mai scrie carti. Acum e timpul scrisorilor si al aforismelor pe care tu nu le accepti mereu pentru ca sunt atat de seci, atat de infertile! Nu te modeleaza pentru el, ci pentru lume, caci, mai ales, mai presus de toate, barbatul acesta cu parul alb si glezne infiorator de subtiri, cu glasul gros si cu scobitura aceea care te face mereu sa plangi, nu mai are nevoie de nimic.
E un sentiment ciudat acesta. Esti obisnuita sa fii necesara unui lucru sau unei persoane. Faci pace cu conditia aceasta de cel mai dulce capriciu si iti dai seama ca nu e nevoie de tine pe campurile lui. Cu toate acestea, mai ramai. Mai zabovesti putin.
