Dragostea pierduta lasa in gura multe gusturi. Cateodata e salciu, de cafea cu sare – e gustul banalei nepotriviri de caracter. Alteori e gretos, e gust de ulei de peste, gustul dragostei care te-a mintit. Sau atat de acru incat ti se pare ca iti inveleste dintii cu un nou strat de dinti – gustul asteptarilor inselate. Dragostea pierduta poate, uneori, sa intepe limba ca o spirtoasa ieftina si tare, gustul dragostei de o noapte, din care n-ai inteles nimic, desi ai fi vrut. Cateodata, te lasa cu sentimentul de nutritiv dezgust, ca o bucatica de coaja de ou strecurata in omleta: e dragostea care te-a folosit, te-a consumat, te-a aruncat la tomberon. Si, adesea, iti usuca gura ca un pahar de cola statuta, baut cand ti-e mult prea sete: dragostea care te-a aruncat inainte ca macar sa te foloseasca, ca pe o conserva expirata, pe care nu e nevoie s-o deschizi pentru a sti ca nu-ti e de folos.
Ei, dar sa nu luam lucrurile in tragic. Toate astea se duc repede. Clatesti si scuipi. Traiesti si uiti.
Dar nimic pe lumea asta nu se compara cu gustul dulcetii de nuci verzi intr-o dimineata tarzie de iunie, de Duminica de iunie. E dimineata in care te-ai trezit din somn doar pentru ca viata e mai frumoasa decat cel mai dulce vis, apoi te-ai asezat pe fotoliul impletit din rachita de sub bolta deasa, ca sa-ti bei cafeaua pe indelete. E dimineata in care te-ai gandit neatent la mirosul de tei si la femeile care trec prin fata portii, dinspre biserica, tinand in mana cosuri aproape goale, acoperite cu stergare albe. Si dulceata de nuci verzi, ce inventie dulce-amara, rational-absurda, groaznic de buna, care iti prinde simturile intre ciocanul de zahar si nicovala de taninuri si juglona, vesnicia muntelui captiva in fotografia sutimii de secunda.
E gustul copilariei pierdute. Il mai gasesti doar cand intalnesti sufletul pereche la momentul nepotrivit. Si, de buna seama, il pierzi. Dragostea ireprosabila, pierduta ireprosabil, numai Dumnezeu stie de ce, martiriul celor curati.
Daca ar fi fost, spre exemplu, distanta! In trei dimensiuni, dragostea e simpla, am putea iubi pe lungime, latime si inaltime, nadusind, muncind, rabdand. Cu bile de plumb se poate jongla, dar cine pe lumea asta a mai vazut jonglerii cu petale de trandafir? Cine poate aduce pe tava, oricat de draga i-ar fi Salomeea, capul unei stafii?
Dar intre voi e timpul, impotriva lui nu poti ridica un deget. Timpul nu e maleabil, nu e prietenos, nu e cald. Ai niste timp, e ca si cum ai avea niste pietre. Le-arunci in sus – iti cad in cap. Le-arunci in celalalt – il ranesti. Le sadesti in pamant – n-o sa creasca altele.
Sa te fi nascut mai tarziu. Sa se fi nascut mai devreme. Sa va fi cunoscut acum un an, sau peste alti doi, cine stie. Ipoteze.
Si cu ce ramai? Cu o veste buna. Acel om exista, sa nu mai indrazneasca vreun prost sa-ti spuna ca nu exista. L-ai vazut, l-ai strans in brate, ai ras si ai plans langa el. O veste buna, care n-a fost pentru tine.
