Compromisul – arta sau lasitate?

Sa te multumesti cu putin. Pare sa fie o reteta a fericirii pe care multi sunt dispusi sa ne-o serveasca. Daca auzim vorbindu-se despre o femeie care si-a parasit iubitul, voind altceva, ceva mai mult, ne vom grabi sa ridicam piatra. Mai ales daca el, cel parasit, era un tip tandru, intelegator, care o iubea, se dedica trup si suflet “caminului”. Vom fi gata sa dam cu piatra pentru ca ni se pare ca, printr-un simplu gest, sau de dragul unei himere, a irosit o sansa pe care ne-o dorim multe dintre noi.

Este greu sa stabilim ce anume ne este necesar pentru a fi fericite si cu siguranta fiecare dintre noi are nevoile ei. Nu exista liste si retete universal valabile. De multe ori, avem impresia ca X sau Y sunt incredibil de norocoase si cu toate astea, nici una dintre ele nu pare sa aiba o viata tocmai roz. Daca sapam putin, vom afla spre surprinderea noastra ca exista frustrari, nemultumiri, motive care le fac sa se planga mereu. A doua oara, ne vom gandi mai bine inainte de a le invidia pentru soarta care a fost norocoasa cu ele.

Daca ai o relatie stabila, de mai multi ani, daca tu si iubitul tau dati impresia ca intre voi ar curge rauri de lapte si miere, lumea va fi mai mult decat socata la anuntul despartirii voastre. Este greu de explicat din exterior situatia unui cuplu, ce-i multumeste si ce nu. De pilda, X a hotarat sa-si paraseasca iubitul pentru faptul ca, desi se intelegeau excelent pe alte planuri, viata lor sexuala scartaia, devenise fada si cam… rara.

Ea si-a motivat alegerea spunand: “Am 30 de ani si nu vreau sa ma ingrop de la varsta asta. Am incercat sa discut cu el, in toate modurile posibile, am tras semnale de alarma, totul a fost in zadar. Nu-mi este usor, este cumplit de greu, imi lipsesc toate lucrurile marunte, gesturile tipice ale convietuirii noastre, dar nu mai puteam continua. In plus, toata lumea imi spune ca alerg dupa o iluzie si ca ceea ce aveam alaturi de el nu voi mai gasi in alta parte.”

In general, ni se spune ca trebuie sa facem compromisuri, ca viata seamana cu o afacere si ca trebuie sa fim in stare sa negociem in mod cat mai eficient. Renuntam la ceva, castigam altceva, luam si adaugam pana cand bratele balantei ajung sa castige un echilibru. Ni se spune ca asta face parte din procesul maturizarii, ca asa devenim adulti, ca este imposibil sa ai totul, ca idealul nu poate fi intalnit decat in carti si filme si ca, pentru a supravietui, trebuie sa coboram cu picioarele pe pamant.

Exista oameni care se muleaza perfect acestui mecanism. Fac toate compromisurile, semneaza toate acordurile, adauga si suprima clauze in modul cel mai natural si mai firesc. O fac asa cum respira, asa cum beau apa, iar gustul amar nu se instaleaza niciodata in ei. Sunt campionii compromisurilor, oamenii care uita ce au visat. Altfel nu-mi imaginez cum pot, cum sunt capabili sa anuleze intr-o clipa tot ce visau ieri, tot ce-i definea cu un an in urma. Daca nu uita, are loc o reconfigurare completa, o schimbare la fata a nazuintelor lor. Si, iata-i, ca pasind dintr-un joben de magician, cum prind alte chipuri si alte conformatii. Porumbelul se transforma in iepure.

Nu pretind sa ramanem atasate unor modele artificiale, unor plasmuiri ale revistelor glossy sau filmelor siropoase. Din contra, imi place sa ma indragostesc de oameni in carne si oare si iubesc fiecare fibra din ei si fiecare cuvant. Insa nici nu ar trebui sa ni se pare vreodata superficiale cele care aleg sa plece pentru ca nu se mai recunosc langa un om, pentru ca nu se mai simt implinite, pentru ca simt ca un vis s-a transformat intr-un ciot de la atata remodelat, ajustat, adaptat. Un ciot este cam putin pentru a se putea transforma in punct de sprijin, un ciot este cam putin pentru a putea deveni vreodata un liant solid, durabil, care sa te retina intr-o anumita pozitie. In plus, cand simti ca “edificiul” tau sta pe nisipuri miscatoare, e cam greu sa-ti pastrezi speranta, sa mai ai credinta ca vei avea parte de un castel cu turnuri si turnulete, creneluri si razoare de gardenii.

Mai sunt unele dintre noi care vor ceva “larger than life”, cum zice englezul. Unele care continua, spre iritarea modestilor si a pudibonzilor, sa ceara totul, sa reclame totul, cu voce puternica si sigura. Si care nu se vor multumi cu mai putin de atat. Care o vor apuca neobosite la drum, se vor supara pe zei si isi vor primi mereu pedeapsa. Dar cine le poate condamna?

Cele care aleg sa porneasca in cautarea acelui ceva mai bun sunt supuse oprobriului general. Pentru aroganta, pentru nesabuire, pentru ca au crezut ca iarba e mai verde in alta parte, pentru curaj, pentru ca riscul pe care si l-au asumat. Sunt priviri care ar dori sa ne vada mereu intr-un loc caldut, confortabil si pe noi multumite. Multumite, nu fericite. Fericirea este, de multe ori, o adevarata ofensa la adresa bunului-simt si a decentei publice.