„Timpul le vindeca pe toate”, „nu s-au terminat barbatii pe lumea asta”, „maine va fi mai bine”, „fii mai deschisa”, „zambeste mai des”, „tunde-te, schimba-ti lookul”, „oricum, era un tip naspa”, „nu merita sa plangi dupa el”. Iti suna cunoscut?
Recunoaste, le-ai auzit dupa fiecare relatie care s-a incheiat nu asa cum ti-ai fi dorit tu. Sa consolezi poate fi lucrul cel mai dificil din lume. Sensibilitatea, tactul, capacitatea de empatie, cunoasterea profunda a persoanei in cauza (asta nu inseamna categorisirea problemei ei intr-un sablon al suferintei) sunt ingrediente esentiale. Cine se poate lauda ca le poseda pe toate?
Atunci cand cei din jurul nostru vad ca lucrurile nu sunt tocmai roz, ci, din contra, sunt de-a dreptul gri sau chiar negre, incearca sa ne ajute asa cum pot. Incearca sa minimalizeze gravitatea situatiei, sa ne dea speranta, sa ne faca sa iesim din norii in care am intrat si care nu par sa se risipeasca. Reusesc insa cateva fraze care au ajuns de-a dreptul clisee sa-ti insenineze dispozitia?
Daca da, atunci esti una dintre fericite. Tind insa sa cred ca celelalte, cele mai greu de consolat, sunt in numar mult mai mare.
Cum reactionam la cele mai de sus? Cand cineva imi spune ca timpul le vindeca pe toate, nu ma indoiesc ca ar fi adevarat. Insa mi se pare complet inutil avand in vedere starile pe care le traversez atunci. Cand suferi, cand te simti de parca un tanc ar fi trecut peste tine si te-ar fi zdrobit cu tot ce ai, sperante, planuri, vise, timpul sta cumva, in mod ciudat, pe loc. Nimic nu pare sa se schimbe, durerea pare a se eterniza. Tu stii, la nivel rational, ca toate trec. Dar ceea ce simti a depasit cu mult teritoriul cerebralului. Si atunci ai vrea sa spui „bine, bine, dar cand incepe sa treaca si pentru mine?”.
Daca aud ca „nu s-au terminat barbatii”, numai politetea ma opreste de la a replica „nici nu ma intereseaza daca s-au terminat sau nu”. Daca regret faptul ca un anumit barbat a iesit din viata mea, il regret pe el si atat, nu-mi fac griji ca tot sexul masculin ar fi condamnat la extinctie. Si, in plus, atunci cand traversam perioade cu adevarat negre, putem fi ingrozitori de egoisti. Problemele mele imi solicita toate concentrarea, restul lumii si conflictele ei palesc. Cu alte cuvinte, chiar nu-mi pasa. In plus, sa pierzi pe cineva nu este ca si cum ai pierde un dinte si l-ai putea inlocui oricand.
Nici sa nu care cumva sa-mi povesteasca cineva de suferintele altora. Care chiar pot fi cauzate de lucruri mult mai grave decat sfarsitul unei povesti de amor. Pentru fiecare, nu exista durere mai mare decat cea proprie. Legile obisnuite nu mai functioneaza insa in astfel de cazuri. Pentru mine, nimic nu poate egala inversunarea demonilor cu care eu ma lupt. Mi se pare natural ca acestia sa fie, in ochii mei, mai fiorosi decat toti ceilalti monstri din lume.
Daca imi spui sa ies la o sesiune de shopping sau sa-mi fac o programare la salon, iarasi s-ar putea sa mi se para iritante propunerile tale. As avea impresia ca nu intelegi, pur si simplu. Nu neg ca ai avea intentii onorabile, nu neg faptul ca, pentru a iesi mai repede dintr-o stare negativa, trebuie sa ma implic in activitati cat mai agreabile. Daca acestea sunt insa fortate, nu vor avea alt efect decat sa ma enerveze.
De niciun folos nu-mi sunt nici incercarile altora de a incerca sa-l denigreze pe cel caruia tocmai i-am spus adio. Din moment ce-mi pierd noptile gandindu-ma la el, probabil mie chiar mi se pare ca merita. Sau pur si simplu nu ma pot inca desprinde. Si chiar daca mintea mea a luat-o razna idealizandu-l, asta e si nu ma pot abtine.
Iar la faza cu „maine va fi mai bine”, pot deveni de-a dreptul uracioasa si te pot repezi: „promiti?”. De unde stiu ca nu va fi chiar mai rau? Prognozele fix asta arata, harta mea sufleteasca anunta ca va veni un uragan. Ce va mai ramane in urma lui, nu se stie si nicio firma de asigurari nu poate contabiliza. Si, va rog, nu-mi aduceti carti de self help. Nimic nu-mi suna mai fals ca tonul acestor pedagogi care incearca sa aplice asupra unei parti consirabile a lucrurilor care ne definesc umanitatea si unicitatea metodele lor didactice, sterile si gaunoase.
Nu pretind ca drumul pe care am apucat-o este cel optim. Nu spun ca detin vreo cheie miraculoasa care sa deschida usile depresiei in spatele carora am ramas blocata. Doar ca nicio durere nu seamana cu alta, ca toate despartirile au ceva in comun si, in acelasi timp, ceva esentialmente diferit, ca pielea si inima si toate celelalte au grade de sensibilitate si capacitate de refacere diferite.
Va mai spun inca o data, voua celor care ne iubiti si vreti sa ne consolati, sa ne fiti alaturi, sa ne faceti hopul mai usor de trecut: ratiunea nu prea are ce cauta pe terenul asta. Va multumesc din suflet, stiu ca va ganditi la mine si ca-mi sunteti alaturi, dar numai eu stiu sa-mi ling ranile. Singura, nu la mall, nu repetand slogane care acum imi suna, scuzati expresia, idioate, goale, complet lipsite de sens. Lasati-ma sa trec prin procesul asta pana la capat, sa fac tot traseul, intelegeti ca nu se poate sari peste etape.
