Imi plac oamenii care isi ghideaza sufletul dupa niste linii directoare precise, simple, eficiente. Imi plac pentru ca stiu sa se pastreze sanatosi la cap si la suflet, ii si invidiez, pentru ca nu pot fi asemenea lor.
Sigur, e ceva apetisant si seducator in cliseul ala care spune ca in dragoste nu exista reguli. Seducator si iluzoriu. Daca n-ar exista reguli, n-ar exista joc; daca n-ar exista joc, n-ai putea castiga. E ca in poezia dadaista: poti inventa cuvinte noi, dar nu pe toate. Deviascopul si pentafixul sunt acelasi lucru. Din punctul asta de vedere, expresia corecta ar fi fost, probabil, asa: In dragoste nu exista toate regulile. Tot n-ar fi folosit la nimic.
Dar ce exista, pana la urma? Eu, cateodata, ma gandesc serios ca, in interactiunea mea cu lumea metaterestra a fetelor, a femeilor, mi-ar fi prins bine niste reguli. Niste reguli sanatoase, batute in cuie sau prinse in piuneze pe peretele din bucatarie, langa calendar. Niste reguli pe care sa le tocesc bine inainte de a putea spune ca m-am saturat de ele si gata, ma apuc sa improvizez. Sa iubesc dupa partitura, pe urma sa ma apuc de jazz. Nu poti fi Einstein daca n-ai fost Newton.
De exemplu, mi-ar fi parut bine sa fi stiut, cand bantuiam dupa iubire, regula labirintului. Stiti ce trebuie sa faci cand te ratacesti undeva? Sa o iei mereu pe prima la dreapta. Sau la stanga. Dar, odata aleasa una dintre ele, s-o tii numai asa.
Ei, vedeti, noi, instinctual, facem pe dos. Incepem sa facem o data stanga, o data dreapta, zig-zag. Simtul orientarii ne spune sa facem asa – dar el ne-a pierdut deja si, deci, nu-i de mirare ca ne vom departa de iesire, ca ne vom afunda din ce in ce mai adanc in necunoscut. Mi-ar fi prins enorm de bine sa fi invatat asta la momentul potrivit: as fi cautat acea femeie. Nu ar fi fost simplu, probabil ca ma invarteam in jurul meu mult si bine pana o gaseam. Dar, macar, n-as mai fi fost condamnat la nefericirea de a cauta mereu intr-o fata ce n-am gasit in cea de dinaintea ei. Si n-as mai fi ajuns sa uit, pana la urma, ce imi doream de fapt.
Alteori, sfatul bun mi-a fost dat, dar nu l-am crezut. Regula a fost contestata cu buna stiinta. Ciorba reincalzita nu are gust, mi s-a spus, dar cand ti-e foame si ti-e atat de la indemana vechiul blid, poti sa te opresti? Mai ales acum, in era microundelor amoroase, cand distantele nu sunt mai mari decat diagonala unui ecran de laptop, cand scrisorile de dragoste devin smsuri nesabuite, cand poti incinge orice semipreparat in numai doua minute?
Si, ca variatiune pe tema asta, ca nuantare a ei, mi s-a mai spus si ca oamenii nu se schimba. Dar cum sa crezi asta, cand esti tanar? Daca nu le acorzi lor sansa asta, ar insemna sa iti negi tie orice ocazie de a fi mai bun.
Tarziu, ca sa nu zic prea tarziu, am inteles ca oamenii se schimba fara sa se schimbe. Suntem niste vehicule, caram vise, amintiri, dureri si alte asemena bazdaganii. Putem schimba directia, chiar si sensul de mers cateodata, insa mecanismul care ne invarte rotile ramane acelasi.
Doar ca se invecheste si, dupa o vreme, incepe sa scartaie. Dupa cum lesne puteti observa.
